Dacă în urmă cu o săptămână, Cristina Puşcaş, colega noastră de la social, mi-ar fi relatat umilinţa pe care a fost nevoită să o îndure la ultima conferinţă de presă a primăriei, acest articol ar fi fost publicat a doua zi şi la ora actuală cetăţeanul Petru Filip ar fi fost deferit justiţiei. Dar fătuca asta de numai 40 de kilograme s-a întors îmbujorată de la primărie şi s-a pus pe scris, fără să dea importanţă prea mare mitocăniilor proferate de jalnicii ei amfitrioni şi fără să se lase influenţată de ameninţările la care a fost supusă. Cu toate că nu-i de ici colea ca o matahală de şunci păroase să te ia la trei păzeşte, pentru că i-ai atras atenţia, într-un articol de presă, că el şi gaşca lui ar trebui să fie slugile umile ale oraşului nu stăpânii săi absoluţi... Articolul care l-a inflamat la culme pe primul gospodar a fost scris de Cristina la sugestia mea, deoarece am considerat şi consider şi acum, la fel ca mulţi cetăţeni ai Oradiei care ne-au sesizat, că este o mojicie să-şi afişezi numele pe toate gardurile, lipind autocolante pe mijloacele de transport în comun pentru a le aminti obsesiv contribuabililor că "Primăria municipiului Oradea şi Consiliul Local FINANŢEAZĂ legitimaţiile de călătorie eliberate pensionarilor cu domiciliul în Oradea". Din nefericire pentru ele, nici primăria şi nici Consiliul local Oradea nu se pot lăuda că au patentat gratuitatea transportului în comun pentru pensionari, câtă vreme această măsură de protecţie socială se aplică de ani de zile în alte municipii din România. Aşa cum menţiona şi colega mea, contravaloarea acestei măsuri de protecţie socială - descoperită şi adoptată de aleşii orădeni abia în ajunul alegerilor locale, la pachet cu ruşinoasele tichete de masă - a fost suportată din bani publici, deci ai tuturor orădenilor, nu din buzunarele edililor ori din conturile doldora ale firmelor lor private. Tocmai din aceste considerente, o felicit pe Cristina, care aprecia în articolul ei că ne confruntăm cu "o realitate care reflectă dispreţul edililor orădeni şi consilierilor locali faţă de omul de rând, care ajunge să i se ia şi demnitatea că a contribuit, aşa cum a putut, la subvenţionarea abonamentelor de tramvai pentru părintele sau bunicul lui". Din păcate, am aflat abia ieri, din rubrica de bârfe a unui săptămânal bihorean, că în conferinţa de presă ce a urmat publicării acestui articol, edilul şef a avut îndrăzneala să-i ceară socoteală tinerei noastre colege, ameninţând-o, de faţă cu martori, că "îi trage o palmă de-o s-o lase jos!". Ce hahaleră! Câtă neruşinare! Mă mir că mitocanul nu a ameninţat-o pe plăpânda Cristina că o dă pe mâna gărzilor de corp ale mentorului său, Marius Vizer. Sau acest tratament privilegiat îl rezervă pentru mine, după cum mi-au dat unii de înţeles?! Fără îndoială, primarul are o mare problemă, asupra căreia ne-am mai pronunţat în coloanele ziarului nostru: îl cam lasă nervii, dar nu din cauza stresului la care s-a expus în campania electorală, ci din cu totul alte motive. Nota de plată pentru oalele sparte în mandatul precedent trebuie plătită pentru că ulciorul cu bani publici nu merge la apă chiar de câte ori "vrea" muşchii păroşi ai primului gopodar. Când, în urmă cu două săptămâni, şi-a asociat semnătura pe infama scrisoare a celor opt baroni locali, am crezut că primul edil al Oradiei încearcă să salveze nişte aparenţe, fără să-şi dea seama de ridicolul la care se expune. Şi că nu înţelege că între epistola la care a subscris şi o scrisoare de ameninţare tipic mafiotă nu este nici o diferenţă: o dată cu expirarea ultimatumului, încep represaliile. Trebuie să recunosc că m-am înşelat, represaliile au început mai repede decât m-aş fi aşteptat. Deocamdată, prin ameninţarea unei domnişoare ziariste, eminentă absolventă de drept, căreia, în semn de mulţumire pentru felul în care înţelege să-şi asume privaţiunile meseriei de jurnalist, nu pot decât să îi sărut obrazul pe care i l-a scuipat mojicul vodă...