Criza a fost cuvântul cel mai folosit în aceste zile, pentru a desemna situaţia politică ivită prin retragerea Partidului Conservator de la guvernare. Cine s-a aventurat în a eticheta astfel noul context nu a luat în calcul câteva elemente. Înainte de toate, faptul că, în buna tradiţie românească, nimic din ceea ce se întâmplă nu e ceea ce vrea să pară. Apoi, că, oricum, tot într-o criză o ţinem de la alegeri încoace, graţie preşedintelui Băsescu. Care se pare, însă, că nu se pricepe să gestioneze decât pseudo - crizele pe care însuşi le declanşează. Gestul PC a avut rezonanţa scontată. Doar nu în fiecare zi îşi ia jucăriile şi pleacă de la guvernare un partid. Cu atât mai mult cu cât era vorba despre formaţiunea pe care Băsescu o numise „soluţia imorală”, chit că, în absenţa ei, şi-n ziua de azi, Adrian Năstase i-ar râde-n nas, din Palatul Victoria, şefului statului. După ce au oscilat între fandări ameninţătoare şi bateri în retragere, conservatorii au făcut pasul decisiv, cu o lună înainte de termenul pe care şi-l fixaseră încă din vară. Unei rămâneri nu se ştie cât de rentabile economic în guvern - mai ales în contextul scandalului iscat în jurul ministrului conservator Sereş - şi, din mai multe cauze, deloc profitabile politic, PC i-a preferat un pas curajos, menit a-i aduce capital electoral. Eliberat de presiunea participării la guvernare, PC are acum ocazia să valorifice avantajele libertăţii de a fi în opoziţie. Se spune că momentul retragerii a fost decalat pentru a lua faţa PD-ului, care s-ar fi pregătit să facă acelaşi lucru spre mijlocul lunii decembrie. Puţin probabil să se fi întâmplat aşa, pentru că PD-ul, în ciuda gălăgiei pe care a făcut-o de un an şi ceva încoace pe tema anticipatelor, bate acum în retragere. Mai exact spus, Traian Băsescu şi PD-ul au fost lăsaţi în ofsaid. O dată prin gestul intempestiv al conservatorilor, care i-a obligat să-şi asume responsabilitatea stabilităţii guvernamentale, şi a doua oară prin jocul în forţă la care au recurs liberalii. Băsescu şi ai lui s-au trezit puşi în faţa unei situaţii de neimaginat până mai zilele trecute: Tăriceanu să propună anticipate, iar PD să fie nevoit să le refuze. Cum s-a ajuns la această inversare de roluri? Răspunsul e simplu: Stolojan. Ceea ce trebuia să fie arma letală din mâna preşedintelui împotriva premierului se întoarce, aidoma unui bumerang, împotriva celui care a lansat-o. Alegând varianta anticipatelor, în condiţiile acceptabile pentru ei - raport de unu la unu pe listele electorale şi împărţirea mandatului de premier între Tăriceanu, pentru primii doi ani, şi un pedist, pentru ceilalţi doi - liberalii scapă de ameninţarea platformei SS (Stolojan - Stoica), care n-ar mai avea răgazul necesar să muşte destul din PNL, pentru a-şi crea propriul partid. Lipsa unei alternative la actualul PNL este unul din motivele pentru care oamenii preşedintelui au bătut în retragere când a venit vorba de anticipate, lăsându-şi una din temele favorite pradă liberalilor. Celălalt motiv îl reprezintă responsabilitatea imensă pe care şi-ar asuma-o PD-ul aruncând ţara în UE fără o minimă stabilitate politică, astfel încât liderii de la Bucureşti şi-ar dinamita şi minima credibilitate în faţa oficialilor europeni. Aşadar, PD-ul are de făcut faţă unei situaţii-limită, în care fost împins prin abilul joc pe care unii observatori bănuiesc a-l fi pus la cale gruparea Voiculescu - Patriciu. De declanşat războiul pe faţă cu PNL, nu e momentul. De acceptat anticipate, când şi cum vor liberalii, n-ar prea vrea, pentru că n-ar reflecta situaţia din sondaje. Guvernare alături de PNL, multă vreme nu se mai poate, pentru că, oricum, Tăriceanu are deja avantajul rezistenţei într-o bătălie în care nimeni nu-i dădea, la început, mari şanse. Iată, însă, că, făcând faţă atâta vreme asalturilor pedisto - prezidenţiale, primul-ministru şi apropiaţii săi nu numai că au învăţat să joace dur, dar au, de pe acum, şi ocazia să transforme în victorie o mult-vehiculată posibilă înfrângere. Deocamdată, un lucru e cert: avem guvern stabil. Se înşeală cine spune că, în aceste condiţii, PC a eşuat. Conservatorii n-au urmărit un alt efect decât acela de imagine. L-au obţinut, aşa că acum se pot alătura liniştiţi votanţilor bugetului pe 2007 şi, în genere, susţinătorilor cabinetului Tăriceanu, care, de frica pierderii fotoliilor de parlamentar, se întind de-a lungul şi de-a latul întregului spectru politic. Iar împărţirea posturilor rămase libere în guvern pare să fi mulţumit pe toată lumea. Despre ce criză vorbim în aceste condiţii? Mai degrabă avem de-a face cu o regrupare de forţe, care îşi are câştigătorii şi învinşii ei. În vreme ce PNL şi PRM au ocazia să joace tare, PD şi PSD sunt prizonierele politicilor duse până acum. Pediştii au strigat după anticipate ca din gură de şarpe, în vreme ce pesediştii le-au pomenit pentru că aşa le cerea statutul de opozanţi. În realitate, nici unii, nici alţii nu erau pregătiţi pentru alegeri. Strategia liberalo-conservatoare le-a pus oglinda în faţă.