Istoria popoarelor, atât de bogată în învăţăminte, n-a cunoscut până atunci şi nici de atunci încoace un act biografic cu mai mulţi martori oculari: o sută de mii. Nu numai că sunt cei mai numeroşi, ci - mai ales - sunt cei mai în deplină cunoştinţă de cauză. Iar cauza o putem afla în oricare din anii în care urgiile unei istorii, niciodată îndeajuns ştiută, n-au reuşit să ne înfrângă.

Că este aşa ne-o confirmă
însăşi luminoasa şi înălţătoarea zi de 1 Decembrie 1918. Că va fi aşa, ne-a prezis-o implicit peregrinul medieval, care, trecând prin Transilvania, observa că valahii aceia cu care se întâlnea renunţă mai uşor la viaţă decât la limba lor. Samuil Vulcan ctitorea, la 6 octombrie 1828, Liceul din Beiuş care-i poartă numele cu aceste cuvinte: "Deşi institutul acesta este întemeiat, ce e drept, cu deosebire pentru valahi, cu toate acestea nu se va opri de la el nici un tânăr fie de orice religiune sau naţiune"... Muzeul aceluiaşi liceu păstrează unul din primele cataloage. E scris în trei limbi, niciuna românească. Generoasele principii enunţate, atunci, la Alba Iulia sunt izvorâte din însăşi fiinţa unui popor care n-a contopit, n-a oprimat, n-a jinduit măcar la teritorii şi bogăţii străine (şi iarăşi istoria ne e mărturie), iar rânduielile statornicite atunci de un popor care a cunoscut robia au fost mai drepte şi mai demne nu numai pentru sine, ci şi pentru celelalte etnii conlocuitoare. Aşa se face că, la câteva zile, din proprie iniţiativă, populaţia germană din Transilvania adera cu încredere şi optimism la Hotărârile Albei Iulii. Umane şi profund democratice, aceste hotărâri le urmau pe celelalte, cele din 27 martie (9 aprilie) 1918 şi pe cele din 28 noiembrie, prin care Consiliul de pace de la Chişinău, respectiv Consiliul Naţional Român al Bucovinei decid unirea acestor provincii cu România. Astfel, Alba Iulia s-a constituit în corolarul tuturor acestor hotărâri.

Adunarea de la Alba Iulia
n-a fost o reuniune de cabinet, nici un conclav păzit de baionete - după cum bine se ştie -, ci a fost o formidabilă descătuşare de energii, îndelung şi metodic ferecate. Pentru cei care au voit să ştie, Actul de la 1 Decembrie 1918 a fost dintre cele mai fireşti, mai logice fenomene sociale. Pentru că atunci, la Alba Iulia, nu se ştia nici de Trianon, nici de Paris, cu salba sa de tratate de pace. Se ştia doar că a sosit vremea ca aceia oprimaţi să se ridice la lumina dreptăţii. Nu să se răzbune, nu să întoarcă fărădelegile. Cei care au cunoscut nedreptatea n-o mai puteau admite, pentru că s-ar fi înjosit pe sine şi ar fi compromis idealurile martirilor, cu sau fără nume, morţi întru fiinţa limbii şi a simţirii româneşti. Când, în 1940, la Viena, Hitler şi Mussolini - nici drepţi şi nici înţelepţi - se erijau în solomoni ai timpurilor moderne, Liviu Rebreanu observa cu profunzime, dar şi cu sfâşietoare durere: "Judecata lui Solomon se poate repeta veşnic cu acelaşi rezultat: mama adevărată nu se va mângâia niciodată cu ciopârţirea copilului, pe când cea falsă... Pentru noi, Ţara nu poate exista decât întreagă, trup din trupul nostru. Pentru noi, ea înseamnă tot: trecut, prezent, viitor sau nefiinţă. Ne-am plămădit, ne-am născut şi am crescut din pământul acesta. De mii de ani, milioane şi milioane de români au asudat muncind, au sângerat luptând şi au murit amestecându-şi ţărâna pretutindeni în pământul străvechi, încât toate văile şi dealurile şi toţi munţii sunt îmbibaţi cu sânge, iar paşii trecătorului calcă numai pe pământ amestecat cu pulberea de trupuri româneşti...".

Cei de la Alba Iulia au ştiut acestea toate şi multe alte asemenea încă... Dar, mai mult, Brâncuşi, demiurgul, pus de exegeţi alături de Shakespeare şi de Beethoven, a dedicat monumentul de la Târgu Jiu celor care s-au dat morţii pentru ţară şi l-a numit "nesfârşita recunoştinţă". Noi, mai târziu, neştiutori şi uituci, am numit-o coloana infinitului.