Unii cercetători afirmă că nu întotdeauna compararea, până la identificare, unor fenomene istorice din epoci diferite este binevenită, corectă, ştiinţifică. Ea poate viza speculativul, forţa mai mult spectaculosul, devine o metodă abilă de a arunca păcate vechi asupra unor păcătoşi noi - nu neapărat în temă cu gafele înaintaşilor. Pe de altă parte, ştiinţa în general, în variile ei domenii, constată cum excesele înaintaşilor se pot transmite genetic urmaşilor, marcându-i de-a lungul a numeroase generaţii. Pentru sfera politicii, atât de complexă şi contradictorie uneori, la capitolul păcate şi excese contabilizăm lipsa memoriei istorice, semidoctismul, inconsecvenţa, aproximativul, aroganţa, minciuna, iar ca un corolar al tuturor "calităţilor" mai sus amintite - prostia. Toatc sunt boli contagioase pe care unii le moştenesc pe linia unei filiaţii evidente, ce caută să şi-o ascundă cu disperare. Astfel văzute lucrurile, actualul P.S.D. este indiscutabil moştenitorul direct al fostului P.C.R. Nu numai al celui de dinainte de 1989, prin liderii săi proveniţi din rândurile 2-3-4 ai vechii nomenclaturi (şi alte partide post-decembriste au un număr mai mic sau mai mare de ?foşti"), ci şi a Partidului Comunist din România interbelică, cunoscut pentru politica sa antinaţională, cominternistă la adresa unităţii şi stabilităţii interne a statutui român. Aproape fără să vrea, periculos de inconştienţi, "genetic" - pesediştii au moştenit una din tarele comuniştilor interbelici: munca (lupta) în ilegalitate ca formă de agresare a intereselor propriului popor. Dintre numeroasele exemple concrete pe care le contabilizăm aproape zilnic la acest capitol, detaliem astăzi unul din Bihor, încă nedat publicităţii de P.S.D.-ul local, cu atât mai mult de conducerea centrală de la Bucureşti. Este vorba de cedarea clădirii Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea către Episcopia Romano-Catolică de Oradea, în cadrul înţelegerilor deja tradiţionale P.S.D.-U.D.M.R. Partidul România Mare, în ultimul număr al revistei sale din Bucureşti, publica un scurt anunţ al Biroului de presă, datat 16 iunie 2003, în care sub titlut "P.S.D. încearcă să ofere U.D.M.R.-ului clădiri de patrimoniu naţional din Transilvania" precizează că în curând clădirile Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea şi Bibliotecii Batthyaneum din Alba lulia, împreună cu întregul lor inventar, vor fi cedate unor instituţii bisericeşti patronate de U.D.M.R. Referitor la clădirea Muzeului Tării Crişurilor, instituţie de anvergură europeană prin exponatele pe care le oferă vizitatorilor şi activitatea ştiinţiiică a colectivului de cercetători, oferim câteva repere istorice pentru cei mai puţin documentaţi asupra subiectului. Ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în stil baroc, cu munca iobagilor români din Bihor, după un plan realizat de un arhitect italian şi transpus în practică de altul austriac, clădirea va fi reşedinţa Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, unul dintre cei mai înstăriţi stăpâni feudali din zonă, care trăia din exploatarea satelor româneşti iobăgite. După primul război mondial, episcopia în discuţie, pierzându-şi majoritatea enoriaşilor, rămaşi în Ungaria, va fi retrogradată la rangul de vicariat, pendent de Episcopia Romano-Catolică de Satu-Mare, în urma semnării Concordatului cu Vaticanul (1927) de către statul român. Episcopia cunoaşte o anume revigorare între 1940-1944, în timpul ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, revenind la condiţia juridică de vicariat după al doilea război mondial, de astă dată subordonat Episcopiei de Alba Iulia. De altfel, în această zonă a ţării noastre numărul enoriaşilor romano-catolici maghiari este restrâns, dominani fiind credincioşii maghiari aparţinând diferitelor culte reformate. Încă din perioada interbelică, din cauza resurselor materiale tot mai precare, comunitatea romano-catolică din Oradea şi împrejurimi nu mai este în stare să asigure administrarea imobilului. Acesta se deteriorează tot mai mult, culminând în anii `50 ai secolului trecut, o dată cu cazarea refugiaţilor comunişti din Grecia, înfrânţi în războiul civil patronat din umbră de anglo-americani şi sovietici. După evacuarea familiilor de greci în 1962, clădirea rămâne într-o stare deplorabilă, ceea ce necesită, între 1967-1971, investiţii din partea statului român în valoare de aproximativ 22 miioane lei, la valoarea de atunci a monedei naţionale, pentru o restaurare completă, în vederea amenajări ei ca muzeu de istorie-etnografie-artă şi ştiinţe ale naturii. Muzeul Ţării Crişurilor se deschide oficial în 1971, impunându-se treptat, atât până în 1989, cât şi din 1990, ca o instituţie culturală de elită apreciată pe plan naţional şi internaţional. În 1990, se reînfiinţează Episcopia Romano-Catolică de Oradea. Sub coordonarea U.D.M.R., pretenţiile acesteia cresc an de an, pe linia revendicării unor imobile şi proprietăţi care i-au aparţinut înainte de 1948. Pentru început nu s-a solicitat clădirea Muzeului Ţării Crişurilor, deoarece în anii `60 ai secolului trecut, conducătorii de atunci ai comunităţii româno-catolice de Oradea au cedat clădirea, cu documente scrise, Statului român, cu titlul de folosinţă veşnică. Autorităţile comuniste ale vremii, crezând că regimul lor va stăpâni veşnic România, au omis înscrierea drepturilor Statului român în cartea funciară. După 1990, avocaţii U.D.M.R., sesizând această delăsare, completând-o cu interpretarea potrivit căreia cedarea clădirii s-ar fi făcut sub presiunea politică a vremii, repun pe tapet retrocedarea clădirii. Dacă în timpul guvernării C.D.R. problema a fost amânată sine-die, datorită intervenţiilor argumentate ale unor parlamentari bihoreni (vezi interpelarea din 9.XII.1997 a deputatului Mihai Drecin, adresată ministrului Culturii Ion Caramitru) şi bunului simţ de care au dat dovadă conducerile Prefecturii şi ale Consiliului Judeţean Bihor, parteneriatul politic P.S.D.-U.D.M.R., revigorat din 1996-1997, prin "pragmatismul" său, trece la sacrificarea intereselor naţionale şi cultural-ştiinţifice locale. În repetate rânduri, Ministerul Culturii şi Cultelor, prin vocea autorizată a titularului ministerului, Acad. Răzvan Theodorescu (vezi şi vizita acestuia la Oradea la 11.V.2001), a susţinut ideea ca Muzeul să rămână în clădirea în care se află, pledând pentru despăgubirea Episcopiei la valoarea de expertiză ce urma să fie stabilită de comisiile de specialitate. La sfârşitul lui februarie anul curent, Uniunea Culturală "Vatra Românească" - Filiala Bihor, împreună cu reprezentanţi ai tuturor partidelor politice din Bihor (mai puţin P.D. şi U.D.M.R. - deşi au fost invitate), au dezbătut problema viitorului Muzeului Ţării Crişurilor. Toţi reprezentanţii partidelor politice prezente la "masa rotundă" au condamnat, cu argumente irefutabile, ideea retrocedării clădirii Muzeului. Conf.univ.dr. Constantin Mălinaş, membru al Consiliului municipal Oradea din partea P.S.D., cunoscut om de cultură bihorean, spunea cu această ocazie: "... personal, consider că o rezolvare nepotrivită a acestei probleme, adică într-un alt mod decât cel menţionat şi de ministrul Culturii, ar însemna o catastrofă culturală, atât pentru zona de Vest, cât şi pentru întreaga ţară. Ar însemna o încălcare a dreptului la cultură şi istorie a tuturor celor care sunt exprimaţi sincronic şi anacronic prin exponatele ce se regăsesc în Muzeu... În ce priveşte dreptul de proprietate asupra Muzeului, Statul român este coproprietar aici alături de Episcopia Romano-Catolică, pentru că a dat valoare acestei clădiri prin investiţiile realizate. Există deci proprietarul virtual, Episcopia, şi proprietarul care a a investit în refacerea clădirii, adică statul" (Cf. "Crişana", Oradea, 21.II.2003, p. 10). Tot aici, în calitate de vicepreşedinte al "Vetrei Româneşti" - Filiala Bihor şi vicepreşedinte al P.R.M. - Filiala Bihor, am precizat: "Legea maghiară nu permite retrocedarea în natură a clădirilor care adăpostesc şcoli, instituţii culturale etc. În acest caz, singura posibilitate admisă este despăgubirea în bani. Un exemplu în acest sens este şi problema Fundaţiei Gojdu. Din păcate, la noi primează interesele politicianiste care ar trebui demolate din temelii". La 4 iunie a.c., la Oradea, soseşte un reprezentativ desant al Puterii format din Viorel Hrebenciuc, vicepreşedinte al P.S.D., Bogdan Niculescu-Duvăz, fost pedist de frunte devenit pesedist de frunte, Mark? B?la, preşedintele U.D.M.R., şi Ioan Hidecuti, secretar general în Ministerul Culturii şi Cultelor. După aterizarea cursei Tarom de după-amiază, noii veniţi, însoţiţi de Florian Serac -prefectul judeţului, Kiss Alexandru, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean şi "totum factum" al udemeriştilor locali, Lakatos P?ter -preşedintele U.D.M.R. Bihor, Szabo ?d?n - muzeograf al Muzeului Ţării Crişurilor, minilider udemerist, infiltrat în instituţie la presiunile vicepreşedintelui Kiss, episcopul romano-catolic Tempfli Jozsef - fac o vizită fulger la Muzeu. Precizăm ca directorul instituţiei, prof.univ.dr. Aurel Chiriac, nici nu fusese anunţat de venirea delegaţiei din Bucureşti, ceea ce explică prezenţa sa la o activitate muzeală în Ungaria. Contactat telefonic, profesorul Chiriac îl împuterniceşte pe Aurel Roşu, directorul adjunct, să primească delegaţia şi s-o însoţească în vizita inopinată la Muzeu. După "preumblarea" oaspeţior pe culoarele instituţiei, înaintea părăsirii acesteia, soseşte directorul Chiriac. Din păcate el nu este invitat la discuţia ulterioară, desf[şurată pe parcursul a două ore, la sediul Episcopiei Romano-Catolice, ceea ce dovedeşte caracterul strict potitic al vizitei, ignorarea totală a punctului de vedere a valorosului colectiv de muzeografi orădeni. Caracterul secret al vizitei a fost atât de bine păstrat încât o singură gazet[ locală ("Crişana", 6 iunie 2003, p. 1 şi 7) reuşeşte să publice post-festum un scurt anunţ cu o prezumţie asupra scopului discuţiilor purtate la vârf între P.S.D. şi U.D.M.R. pe tema viitorului Muzeului Ţării Crişurilor. "Munca în ilegalitate" a P.S.D.-ului continuă cu atât de bune rezultate în zilele următoare încât ziarele locale nu mai pot publica nimic despre stadiul negocierilor P.S.D. - U.D.M.R. în problema în discuţie. Doar în 18 iunie a.c., acelaşi ziar "Crişana" reproduce pe prima pagină, în articolul "Troc electoral cu patrimoniul naţional?", comunicatul Biroului de presă al P.R.M. din 18 iunie a.c., amintit mai sus. Presa locală nu a fost în măsură nici măcar să amintească pe scurt despre discuţiile purtate la Oradea în 11-13 iunie a.c., între o Comisie a Ministerului Culturii şi Cultelor, Prefectura locală, U.D.M.R.-Bihor şi conducerea Muzeului Ţării Crişurilor. Comisia, constituită prin ordinul ministrului nr. 2678/9.VI.2003, a fost formată din: Mihai Gorgoi - Şeful corpului de control al ministrului, prof.univ.dr. Alexandru Avram - muzeograf la Muzeul Brukenthal din Sibiu, Mihai Rotea - director adjunct al Muzeului de Istorie din Cluj-Napoca, Lia Drăgoi - director al Muzeului Naţional de Artă din Cluj-Napoca, Ionuţ Filip şi Gh. Niculescu - experţi în Direcţia Muzeelor din Bucureşti. Alături de aceşti specialişti, care trebuia să se pronunţe ca atare cu privire la viitorul păstrării colecţiilor de mare valoare adăpostite în Muzeu, participă prefectul judeţului, vicepreşedintele Kiss, Viorel Horj - director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu cultural-naţional al judeţului Bihor, directorul Aurel Chiriac şi Cseke Attila, juristul U.D.M.R.-Bihor. În ultima zi, la discuţii se alătură şi secretarul general Ioan Hidecuti. Pretenţiile U.D.M.R. au fost mari de la început. Au cerut evacuarea spaţiului de la etajul I, unde se află şi Capela fostei episcopii, şi parterul din aceeaşi aripă. Aceasta însemna că dispăreau o parte din sălile Secţiei de artă, biblioteca, birourile muzeografilor de la Secţia de Istorie, sala de conferinţe, depozitele cu materiale ale secţiilor amintite mai sus, laboratoarele de restaurare. După discuţii aprinse s-a ajuns să se cedeze mai puţin (Capela şi alte 7 săli). Preluarea acestui spaţiu se va face în două etape: în iulie, respectiv septembrie a.c., imediat după semnarea protocolului P.S.D.-U.D.M.R. pe plan local. Având în vedere cunoscuta tactică "a paşilor mărunţi" profesată de U.D.M.R. după 1990, pretenţiile minime ale Episcopiei Romano-Catolice satisfăcute astăzi se vor transforma în viitor în cereri ultimative maximale, până la scoaterea în stradă a patrimoniului muzeal şi a colegilor muzeografi. Palatul Baroc va găzdui, apoi, tot felul de instituţii şcolare, culturale şi religioase patronate de U.D.M.R., care, împreună cu instituţiile "marelui erou revoluţionar" T?kes L?szl?, vor contribui la "consolidarea unităţii statului român şi integrarea României în organismele euroatlantice", aşa cum ştie să o facă această "elită europeană" a maghiarimii din România. Ultima etapă a udemerizării spaţiului din jurul Muzeului va consta în transformarea parcului în proprietate privată, cu toate consecinţele ce pot deriva de aici - mai ales închiderea lui ca zonă de agrement pentru locuitorii oraşului. În felul acesta va apărea, sperăm să nu cobim, o "mică Ungarie internă" în mijlocul Oradiei. Planuri aberante de acest gen mai sunt şi pentru alte zone ale Transilvaniei. De altfel, intenţiile U.D.M.R. de-a scoate Muzeul din Palatul Baroc rezultă din propunerea făcută în timpul discuţiilor din 11-13.VI.a.c., de-a se obţine printr-o Ordonanţă de Urgenţă clădirea Garnizoanei Oradea ca sediu al Muzeului. O informaţie de ultimă oră ne anunţă că a sosit de la Bucureşti "Protocolul" pe care trebuie să-l semneze P.S.D.-Bihor cu U.D.M.R.-Bihor în problema Muzeului Ţării Crişurilor. Chiar conducerea pesediştilor bihoreni a fost şocată de conţinutul documentului. Din el rezultă că Episcopia Romano-Catolică de Oradea face un gest de clemenţă, european, tolerând Muzeul în spaţiile sale. Nimic despre drepturile Statului român asupra clădirii, ca proprietar care a investit în refacerea ei, în anii 1967-1971, o sumă, astăzi, exorbitantă. Secretomania care a caracterizat discuţiile P.S.D.-U.D.M.R. în vederea sacrificării Muzeului Ţării Crişurilor face parte din "trocul electoral" profesat de cele două partide. Dacă pentru U.D.M.R. această tactică politică îl ridică în ochii propriului electorat, pentru P.S.D. este încă un cui pe care şi-l înfige singur în picioare accentuându-şi starea de clătinare şi cădere în sondajele electorale. Deşi verdictul final în procesul dintre Statul român şi Episcopia Romano-Catolică de Oradea, având ca subiect clădirea Muzeului Ţării Crişurilor, se va da doar în decembrie a.c. de către Curtea Supremă de Justiţie, aranjamentele politice P.S.D.-U.D.M.R. se străduiesc să sugereze singura decizie valabilă. Cu alte cuvinte, asistăm la o crasă imixtiune a politicului în justiţie. Partidul România Mare, aşa cum a procedat şi în cazul apărării clădirii Bibliotecii Naţionale pe care premierul Adrian Năstase dorea să o confişte ca sediu al Guvernului, va da în judecată actuala Putere care cedează clădirii de patrimoniu naţional, fără nici o remuecare şi demnitate, acoliţilor ei politici. Vom face din apărarea Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea, a Bibliotecii Batthyaneum din Alba-Iulia, a altor lăcaşuri de cultură şi ştiinţă din Transilvania şi întreaga ţară, un obiectiv mai presus de interesele politice, derivat din bunul simţ, interesul naţional şi european.