Statul sârbesc care s-a format în etape distincte pe tot parcursul secolului al XIX-lea a urmărit în mod constant controlul asupra fostelor teritorii care făcuseră parte din marele stat feudal sârb, iar această tendinţă expansionistă era considerată drept "misiune istorică", fără a se mai ţine seama de adâncile schimbări demografice care avusesera loc între timp.

Ba mai mult, sârbii considerau că albanezii îşi pierduseră, printr-o fatalitate a istoriei, dreptul de a mai fi bine trataţi pentru faptul că trădaseră credinţa în Hristos şi pentru că trecuseră aproape în masă de partea turcilor cotropitori. Mai mult, se înrăutăţiseră relaţiile între sârbi şi albanezi, pe perioada războiului din 1876-1877. Albanezii, de data asta musulmani, îi ajutaseră pe "păgânii" turci să apere mult râvnita provincie Kosovo, atunci când Serbia căutase cu fervoare militară şi fanatism religios să recucerească "Pământul sfânt". Încercarea sârbească de a cuceri Kosovo sfârşind lamentabil, în anul urmator, 1878, în oraşul Prizren, la acea vreme cea mai populată urbe din Kosovo, albanezii s-au organizat într-o primă mişcare cu caracter naţional şi care şi-a proclamat deschis scopul de făurire a unităţii lor naţionale prin unirea a patru unităţi administrative aflate sub ocupaţia turcească într-o singură entitate politică.
Schimburile de atacuri deschise, succesive între sârbi şi albanezi au avut loc abia la începutul secolului XX. Conform unui recensământ din anul 1903, efectuat cu destulă acribie de meticuloasele autorităţi de la Viena şi, deci, credibil, întrucât a fost, pe deasupra, verificat şi revizuit şi de consulatele austro-ungare din teritoriul despre care este vorba, credincioşii musulmani erau absolut majoritari în rândul populaţiei albaneze, dar nu trebuie să uităm convingerea unui savant albanez care scria, în anul 1994: "Albanezii nu au fost niciodată foarte credincioşi în nicio religie. Credinţa lor constă într-o înaltă moralitate tradiţională, nu în dogme religioase". Aşadar, se pare că fatalitatea convertirii la Islam de la vechea credinţă creştină care era "ab origine", nu i-a preschimbat pe toţi albanezii în musulmani înfocaţi şi dogmatici. Cercetătorii subliniază adesea că grupul sufit al "bektashi"-ilor (aproape jumătate din populaţia musulmană albaneză) se află la limita unui comportament islamic convenţional, iar unii dogmatici purişti, cu severitatea caracteristică, îi plasează pe aceştia chiar dincolo de regulile Coranului şi făcând parte dintr-un alt ordin sufist ce se dedica mai mult meditaţiei şi misticismului general, fiind arătaţi cu degetul pentru că beau vin şi chiar coniac şi îngăduie femeilor accesul la ceremoniile lor. Cu toate acestea, musulmanii sufiţi, deşi mai liberali, nu au uitat misia lor istorică de a crea un stat albanez independent. Însă locul suprem, de necontestat şi de mare onoare i-a fost rezervat viteazului Skanderberg, un nobil albanez din secolul XV, care, vreme de câteva decenii, a obţinut unele victorii militare împotriva turcilor.

Stindardul său de luptă reprezentând un steag roşu cu un vultur cu două capete (care s-a văzut şi pe străzile din Priştina în ziua de 17 februarie 2008, cu ocazia proclamării independenţei) a devenit simbolul naţional albanez...
(va urma)