Povestea isprăvilor liberalului Varujan Vosganian ca prim comisar european al României s-a încheiat înainte de a începe, eroul fiind trimis englezeşte acasã, după ce nu a reuşit să convingă - cu sprijinul lejer şi dezinteresat al compatrioţilor săi - că locul îi este în Executivul Uniunii. S-a jurat că nu şi-a garnisit portofelul de pe urma FNI, că n-a făcut pe James Bond, că doar largheţea faţă de semeni l-a împiedicat să fie ministru, deşi nu a dus lipsă de oferte. Oamenii lui Călin Popescu Tăriceanu şi-au revărsat asupra lui compasiunea, că doar trebuie şi Vosganian să se încălzească de la ceva, în speţă de la soarele aurei de victimă a lui Traian Băsescu. Dacă este să te iei după Bogdan Olteanu sau Dan Motreanu, fostul candidat de comisar ba a fost victima serviciilor secrete, ba a obsesiilor anti-liberale ale chiriaşului de la Cotroceni. Mai puţin contează că însuşi liberalii n-au ştiut să vadă dincolo de vârful pantofilor şi că această obtuzitate i-a transformat, cu succes, într-o masă de manevră pentru adversarii lor. Mai puţin importă că prin întâmplarea cu Vosganian, România şi-a pierdut onoarea obrazului faţă de membrii unui club în care şi aşa a fost primită cu prudenţă. Episodul Vosganian s-a terminat aşa cum a început: repede şi pe furiş. Foarte balcanic, cu aromă de intrigă, de meschinării lipsite de clasă şi cu tăceri interesate. Opintelile în căutarea comisarului european continuă. La timonă sunt tot liberalii. Acompaniaţi, de această dată de corul sirenelor. Pentru că toata lumea a devenit brusc interesată să chibiţeze: PSD - împăunându-se în secret cu influenţa socialiştilor europeni, PD - din `prietenie` faţă de tovarăşii de barcă, preşedintele Băsescu - care a stat cuminte la cotitură, aşteptând momentul propice de a se implica, evident în numele interesului naţional, alţi terţi, văzuţi sau nevăzuţi, din motive variate. Deja, de acum contează mai puţin cine va fi cetăţeanul trimis la Bruxelles să îşi încerce norocul. El este important în măsura în care este expresia câştigării unei încăierări şi ca nouă legitimare şi trofeu al învingătorului. Mihai Ungureanu şi Leonard Orban se încadrează în această genetică, deşi în feluri diferite. Incolorul nostru ministru de Externe este blagoslovit cu doi aşi, care nu se pot numi neapărat calităţi: este liberal - privit cam chiorâş, dar membru cu carnet al partidului - şi îi este pe plac lui Traian Băsescu. Nu degeaba s-a ostenit în a fi ascultător faţă de preşedinte, el fiind o dovadă în viaţă a faptului că politica externă o face şeful statului, nicidecum un prea cuminte şi şters şef al diplomaţiei. Dar, chiar Ungureanu poate decide că nu este potrivit pentru el să se înhame la căruţa UE, având în vedere circumstanţele şi o mai veche istorie, apărută deja în presă, privind trecutul său de secretar UTC. Leonard Orban este din sămânţa rară a tehnocraţilor, care încă mai supravieţuiesc prin Guvern. El este doar un apropiat al liberalilor, nu cum e celebrul lui frate, Ludovic. Cu calităţi certe, care-l recomandă pentru postul de comisar, dar cu ghinonul de a o avea şefă pe Anca Boagiu. Un tip discret, dar nu de felul cuminţeniei lui Ungureanu. Secretarul de stat în MIE şi negociatorul cu UE are rezerva de bună calitate a oamenilor care îşi cunosc meseria, ceea ce îl indică ca soluţie ideală pentru situaţiile dificile. Nu este foarte cunoscut publicului românesc, dar este cunoscut executivilor de la Bruxelles. Nu este exclus să mai apară şi alţi `iepuri`. Cert este că trebuie rezolvată o criză, prin desemnarea unei persoane potrivite. Situaţia este în aşa fel încât nu se poate spune că oricine va veni după Vosganian este bun. Problema este că, de această dată, candidatul trebuie să închidă şi gurile cele mai cârcotaşe. Cine a plecat pe scut din istoria eşecului lui Vosganian? Călin Popescu Tăriceanu, de departe. Şi, printr-un ricoşeu violent, chiar PNL. Nu poţi să te faci, cu seninătate şi în faţa evidenţelor, că totul este bine, când un candidat îţi este returnat ca un pachet suspect şi gazda, nemulţumită şi jenată, tace şi îşi ia trei zile libere, aşa cum a procedat Jose Manuel Barroso. Şi Tăriceanu chiar aşa s-a purtat. Cu o opacitate, care-i anulează rezistenţa uneori cu rezultate inspirate faţă de neobositul său duşman, Traian Băsescu. Deocamdată, vocile din circ nu cer execuţii. Se mai aud pe ici, pe colo. Dar asta nu înseamnă că nu se vor face cor. Pe scut a mai plecat şi România. Pentru cei care nu ostenesc să se bălăcărească şi să arate cu degetul înspre comploturi, servicii şi ticăloşi prezidenţiali asta nu pare a conta prea mult. Fasonul României este bun în măsura în care cineva este în stare să-l recupereze, să-l împrospăteze şi să şi-l agaţe la reverul personal. Şi, din nou, Traian Băsescu vrea să dovedească că are o dibăcie antrenată pentru aşa ceva. Indira CRASNEA