Adrian Păunescu a fost un vulcan omenesc. Dacă Eugen Barbu, într-o istorie personală despre literatura română, spunea, în ce-l priveşte pe Alexandru Andriţoiu, că din acesta curge poezia cum curge răşina din brad, nu cred că greşesc cu nimic dacă afirm că din Adrian Păunescu poezia se revărsa precum şuvoaiele cascadei Niagara.

Poetul, născut parcă în mod simbolic dincolo de Prut, pentru a afirma din chiar momentul naşterii sale o tragedie teritorială românească, a scris peste 50 de cărţi de poezie, intrând în Parnasul nostru cu volumul "Ultrasentimente" şi părăsindu-l cu ultima poezie scrisă pe patul de spital şi transmisă nouă în chip autoironic, dar deopotrivă tragic de un poet cardiac şi care îşi face cunoscut testamentul în mod... cordial. Un joc de cuvinte între "cardiac" şi "cordial", pe care îl înţelegem mai bine acum după ce cordul mărit şi măreţ al poetului a încetat să mai bată pentru această ţară pe care a iubit-o nemăsurat, la modul declarativ, dar şi în chip chinuit şi schismatic, după ce dictatorul Ceauşescu l-a alungat în iunie 1985 din fruntea Cenaclului Flacăra şi de la conducerea revistei purtând acelaşi nume, în care a semnat şi autorul rândurilor de faţă şi care se simte îndatorat acum să depună o modestă mărturie despre întâlnirea cu Adrian Păunescu.

Primul meu reportaj

Trimisesem la "poşta redacţiei" revistei "Flacăra" un reportaj referitor la oraşul Marghita, unde primisem repartiţie guvernamentală de jurist în vara anului 1981, la fabrica de încălţăminte "Bihoreana". După câte am aflat mai târziu, reportajul nimerise în mâinile şi sub privirea şi judecata lui Cornel Nistorescu, care a pledat la conducere pentru publicarea lui. Când să primească "bun de tipar", a intervenit un mic eveniment politic la Marghita care a întârziat apariţia sa: primarul Ioan Haias a fost schimbat din funcţie de o femeie. Mare noroc pe mine că am dat întâmplător telefon la redacţie, unde Nistorescu s-a apucat cu mâinile de cap. Ar fi ieşit prăpăd, mi-a spus el, dacă s-ar fi publicat reportajul în care aminteam despre primarul Haias, iar primăria avea în frunte o femeie. A trebuit să mai aştept, iar când m-am decis să retrimit reportajul la Bucureşti, am făcut o vizită primăriţei, doamna Furic, care în faţa grabei mele a replicat cu o imensă doză de bun simţ: "Vă rog să nu trimiteţi reportajul la Bucureşti, până nu mă mai învechesc în funcţie". În fine, după ce am mai aşteptat ca doamna primar să se mai obişnuiască cu funcţia, am trimes primul meu reportaj la Bucureşti cu un titlu cam bombastic: "Marghita - un oraş plutind pe apă termală şi petrol". Cornel Nistorescu, cu o trăsătură de condei, l-a rebotezat simplu: "Popas la Marghita",  apărând cu câteva săptămâni înainte de a veni Adrian Păunescu cu Cenaclul Flacăra la Marghita.

Cenaclul Flacăra, în turneu la Marghita

De obicei, turneul mult aşteptat pe atunci în toată România al Cenaclului Flacăra era anunţat în revista cu acelaşi nume şi în general lumea ştia itinerariul trupei miraculoase. La Marghita, cu câteva ore înainte de momentul începerii spectacolului, stadionul, pe care evolua, de obicei, chiar echipa de fotbal a întreprinderii de încălţăminte "Bihoreana" Marghita, s-a umplut până la refuz. Autorităţile locale, în frunte cu noua primariţă Furic şi secretarul UTC de pe atunci al oraşului, Emilian Patca, se dădeau de ceasul morţii să iasă totul ca la carte. Lumea se îndrepta în valuri neostoite spre stadion şi în rândurile ei mă situam şi eu. Mi-am găsit un loc alături de câţiva cunoscuţi şi aşteptam momentul magic. Care nu a întârziat să vină, transformând masa aceea inertă la început într-o singură entitate. Cântam alături de toţi cei din public şi, văzând că sunt prezentaţi în "premiera absolută" diverşi cântăreţi din zonă, m-a fulgerat o idee: ce-ar fi dacă aş recita şi eu o poezie la Cenaclu?

Cine a fost la un spectacol al Cenaclului Flacăra şi a trăit starea aceea indescriptibilă de intensă emoţie colectivă cred că mă înţelege mai bine... Simţeai nevoia să cânţi, să fii generos, să fii bun, să ieşi din carapacea aceea îngrozitoare a egoismului omenesc şi să devii altceva... Să te re-creezi pe tine însuţi... Sfiala dispărea ca prin farmec, o intensă căldură omenească îţi topea şi cel din urmă bastion al instinctului de conservare...