Să porneşti la drum singur, în căruciorul cu rotile, să vrei să te faci util familiei trecând pe la piaţă sau un magazin sau pe la primărie ori altă instituţie publică unde să plăteşti utilităţile, sunt deziderate imposibil de atins, la ora actuală, în Oradea, un municipiu cu pretenţii metropolitane. Ajuns în stradă, treptele, trotuarele, taxiurile, tramvaiele, autobuzele, toate sunt nişte obstacole în calea deplasării cu căruciorul, pe care ţi-e imposibil să le depăşeşti. De parcă ceilalţi de lângă tine, tu, care ai avut nenorocul să nu te mai poţi deplasa, au uitat că exişti. Că eşti un nefericit pentru care "mâine" este o zi care nu va aduce nimic nou. Te trezeşti în acelaşi coşmar, trăit zi de zi, al inutilităţii şi al dependenţei de alţii... Cu căruciorul, prin gropile oraşului O zi obişnuită trăită în căruciorul cu rotile nu e lipsită de peripeţii. Mulţi dintre cei care au neşansa de a-şi petrece zilele în acest mod sunt departe de a se bucura de cel mai elementar drept - cel de a se deplasa. Dacă ai "curajul" să ieşi singur pe stradă, te loveşti de o problemă cu care ne confruntăm toţi: coşmarul denivelărilor din trotuare. Dacă persoanele normale le mai pot ocoli cumva, cei aflaţi în scaunul cu rotile fac slalom printre ele, lovindu-se şi dezechilibrându-se de multe ori. Ca să nu mai vorbim de dorinţa de a-ţi plăti dările sau de a face piaţa."Trotuarul de pe strada unde locuiesc are 40 de cm lăţime, iar căruciorul are 80 de centimetri. Nu sunt amenajate locuri pentru coborâre, astfel că rişti să te răstorni, dacă nu eşti însoţit. În Oradea, nici o instituţie nu ne este accesibilă nouă, la manifestările pe care le organizăm, de regulă, solicităm intervenţia pompierilor, care ne transportă ca pe nişte saci plini", ne-a relatat Victor Schul, preşedintele Asociaţiei "Duşmanii Hemiplegiei". La unele dintre clădirile instituţiilor publice locale au fost amenajate rampe de acces pentru persoanele în scaunele cu rotile. Teoria a fost frumoasă, dar cei care au avut nenorocul să le încerce s-au arătat indignaţi de felul în care au fost construite, deoarece orice încercare de a accede pâna la căpătul "pistei" este sortită eşecului. De exemplu, la intrarea în Primărie, o astfel de persoană este întâmpinată de o poartă imensă şi o treaptă, care pentru omul obişnuit nu constituie nici o problemă, dar unui individ singur, imobilizat în cărucior, sunt suficiente pentru a-i tăia tot elanul. Nemulţumirile nu se opresc aici, deoarece rampa amenajată permite accesul numai la birourile de la parter. Mai mult, acest lucru este inexplicabil, atâta timp cât rampa dă chiar în uşa liftului care, acum o sută de ani încă funcţiona, dar care, astăzi, s-a transformat în depozit. Cui ce-i pasă de noi?! Cele de mai sus s-au referit la Primărie. Dar când te gândeşti că nici instituţiile publice care au în grijă problemele persoanelor cu deficienţe nu se pot lăuda cu facilitarea accesului pentru cei imobilizaţi în scaune, aici neexistând rampe, nu mai avem ce spune. Nici la majoritatea policlinicilor şi a altor unităţi sanitare, frecventate de cei în suferinţă, nu există rampe de acces. Chiar şi cele mai noi şi moderne clinici, care par decupate din revistele de specialitate şi care şi-au placat treptele cu gresie, nu au găsit de cuviinţă ca, pe lângă acestea, să mai instaleze şi o simplă cale de acces pentru clienţii cu handicap locomotor, care ar dori să le treacă pragul. "Aici ar trebui să se scrie: Accesul interzis persoanelor cu handicap", ne-a declarat V. Schul, în timp ce încerca neputiincios să străbată şanţul şi treptele din faţa Policlinicii Arsmed din cartierul Rogerius. Cum este posibiul ca tocmai aceia care lucrează în domeniul sănătăţii să nu le pese de oamenii pe care ar trebui să-i reprezinte şi să le apere interesele. Exemplu în acest sens sunt rampa de la Direcţia Judeţeană pentru Asistenţă Socială Bihor şi cea de la CNAS Bihor, "care au fost construite contrar normelor de construcţie şi care fac imposibil accesul persoanelor neînsoţite şi în cărucior din cauza planului de înclinaţie", ne-a declarat dl. Octavian Lupiţiu, preşedintele Asociaţiei SUPHAR Oradea. Călătorii imposibile Dacă dreptul la libera circulaţie este un drept fundamental pentru toţi cetăţenii, acesta este flagrant încălcat şi de faptul că transportul pe căile ferate şi cu mijloacele de transport în comun este prohibit celor imobilizaţi în cărucioare. La ora actuală, nici un mijloc de transport în comun nu este special adaptat pentru accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Dacă dreptul la educaţie este garantat prin Constituţie, exercitarea lui este de multe ori în strânsă legătură cu accesul propriu-zis în instituţiile de învăţământ. Mulţi dintre părinţi trebuie să lupte pentru ca viitoarea clasă în care va învăţa copilul să fie amplasată la parter. În caz contrar, aceşti părinţi sunt obligaţi să-şi ia copilul în braţe şi să urce, zilnic, cu el câteva etaje. Legea spune una, practica e alta... Potrivit Legii 519/2002 pentru aprobarea OUG 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, clădirile instituţiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, mijloacele de transport în comun, precum şi căile de acces trebuie amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Din păcate, multe dintre aceste rampe au fost făcute de ochii lumii, în dorul lelii, fără să se respecte cele mai elementare norme de construcţie: panta trebuind să aibă o înclinaţie mică, să fie pavată cu un strat antiderapant şi să fie prevăzută cu o balustradă. Toate acestea sunt dovada unui dezinteres total faţă de cei cu probleme, rămpile cu pricina fiind construite doar de faţadă, de teama de a nu fi admonestaţi de forurile europene.