S-a stins din viaţă, la Oradea, în luna august a acestui an, profesorul Emil Roşescu, la vârsta înaintată de peste 90 de ani. Vestea m-a întristat foarte mult şi acest sentiment de tristeţe se va menţine în continuare probabil foarte mult timp. Între anii 1947-1952 am fost elev al Liceului "Emanuil Gojdu", liceu cu o puternică tradiţie culturală şi educativă. O pleiadă de dascăli de excepţie ne-au educat în perioada postbelică. I-aş aminti, de pildă, pe profesorii Hâncu, Oşorhan, Blajovici, Gal, Dinu, Anca, Ţârulescu, Roşu, cărora li se adaugă Emil Roşescu, ultimul din acest grup ilustru de educatori de o înaltă ţinută profesională. Cu omul de un umanism strălucitor Roşescu am avut o relaţie incredibilă, de peste 60 de ani (!), căci am continuat să ne vedem şi să corespondăm în tot acest răstimp, pe o perioadă de peste 50 de ani. Nu pot să uit conversaţiile cu profesorul Roşescu, de fiecare dată când mergeam la Oradea, purtate în muzeul şcolar din incinta liceului nostru. Mă prezenta întotdeauna conducerii liceului, cu bucuria, oglindită în ochii lui buni şi calzi, că munca lui de dascăl a dat roade. Corespondenţa cu profesorul meu reflectă capacitatea intelectualului Emil Roşescu, preocuparea pentru precizia ideilor, cât şi nobleţea lui sufletească, de excepţie. Acum el a plecat, dar eu şi numeroşii lui elevi nu-l putem uita şi va rămâne permanent în sufletele noastre, exemplu inegalabil de conduită şi muncă. Odihnească-se în pace.