Aparent, avem iar treabă, ca să n-avem linişte. Dacă nu-s inundaţii, ziarişti răpiţi, gripă aviară, răpitori fugiţi, război între palate şi alte nimicuri bune să umple ecranele, atunci e timpul pentru o nouă isterie: dosariada. Cineva - nu ştim cine şi, în proastă tradiţie, nu vom şti decât prea târziu - s-a gândit că e momentul potrivit să arunce cu dosare în politicieni. Aceeaşi comicărie, cu o altă temă. Aparent. Şi totuşi, Mona… Un sondaj dat publicităţii exact în ajunul deconspirării sale ca fostă informatoare a Securităţii confirma încă o dată poziţionarea Monei Muscă pe locul al doilea în clasamentul încrederii românilor în politicieni. Într-un top al favoriţilor pe anul trecut, fusese singurul om politic clasat primul la două categorii distincte: cel mai bun ministru şi cel mai bun parlamentar. Dinamică într-o zonă în care se înghesuie de regulă paraziţi, energică şi optimistă într-o ţară sleită de vlagă, tranşantă în patria relativismului, sinceră în plin circ al unor măşti obosite, de o naturaleţe dezinvoltă într-o sferă de crispaţi neputincioşi să comunice nici măcar o stare, darămite o idee. Aşa au perceput-o mulţi. La mitingul Alianţei DA de la Oradea, în campania electorală din 2004, a reuşit să ridice în picioare publicul de la Sala Sporturilor, deja dezamăgit de aburii sforăitori care au precedat intervenţia ei mobilizatoare. Dacă n-ar fi fost atunci - şi, probabil, şi în alte împrejurări similare - Mona Muscă şi talentul ei de a juca spontaneitatea, discursul lui Băsescu ar fi sunat ca dracu’, după cum ar fi zis fostul lui şef de partid. Într-o ţară utopic vindecată de misoginismul ancestral, Mona Muscă putea aspira să fie urmaşa lui Băsescu la Cotroceni. Abilităţile ei excepţionale de comunicare şi priceperea în a-şi gestiona cariera (vezi, de exemplu, demisia cu surle din fruntea inertului Minister al Culturii) o recomandau din plin, în comparaţie cu numele epuizate de până acum. A intervenit, însă, fractura care a aruncat-o din postura de eroină limpede a clipei în aceea de personaj contorsionat, paradoxal, sortit să rămână doar ca rău exemplu. E greu de înţeles de ce nu şi-a dezvelit călcâiul vulnerabil această bărbată ce evolua pe o scenă dominată de fătălăi. Hrănise deja prea multe iluzii pentru a nu i se ierta o greşeală a trecutului. Gureşa promotoare a deconspirării colaboratorilor fostului aparat represiv a tăcut vinovat în legătură cu propriul trecut, în vreme ce îşi săpa singură groapa, mimând senin onestitatea şi reclamând moralitate şi transparenţă. Viitorul politic al Monei Muscă va fi barometrul care va indica precis cum au primit românii dosariada acestei veri, adică răfuiala cu trecutul. Omul politic mai are şanse de supravieţuire în ţara valorilor răsturnate. Un lucru e cert, însă: a murit devreme şi urât ceva ce se pretindea a fi un simbol al unei alte lumi, mai curate. Dincolo de gustul amar al sfârşitului unei iluzii, reţine atenţia gălăgia prăbuşirii sale. Chiar ne-a marcat într-atât dezvăluirea adevăratei feţe a lupului moralist sau şi-a mai vârât cineva coada pentru ca trâmbiţele de serviciu să sune mai tare, cum se cuvine la îngropăciunea unui potenţial rival? Nu cumva căderea Monei Muscă pe frontul antisecurist seamănă cu sacrificarea lui Adrian Năstase în lupta împotriva corupţiei? Eventual, diferă beneficiarul...