Adevărată competiţie naţională cu protagonişti ale căror gulere sunt din ce în ce mai albe, "Dosariada" riscă să se transforme dintr-un virtual exerciţiu de sinceritate într-o veritabilă vânătoare de vrăjitoare şi să-i strivească între coperţile ei unsuroase chiar pe cei care au declanşat diabolicul mecanism de deschidere a Cutiei Pandorei. Copii ale unor angajamente la Securitate nu circulă de azi, de ieri prin presa românească. Primele asemenea "recursuri la memorie" au văzut lumina tiparului încă din primii ani de după 1990, anatemând pentru eternitate pe perverşii sau novicii lor semnatari. Publicaţiile centrale şi locale şi-au făcut titluri de glorie de la difuzarea în facsimil a odioaselor "pacte cu diavolul", încheiate de gazetari ca Sorin Roşca Stănescu sau Liviu Vălenaş, ori de seniorul ţărănist Corneliu Coposu, până la derizoriile state de plată ale prestaţiei "patriotice" a unor mărunţi culturnici locali. Fără a pune la îndoială autenticitatea olografă a acestor documente, recunoscută, ulterior, de înşişi semnatarii lor, nimeni nu s-a întrebat, însă, cum a fost posibil ca acestea să părăsească subit seifurile ceruite, preluate de la Securitate şi pitite în beciurile Armatei pentru a ajunge sub cilindrii rotativei. Să fi fost de vină doar vehemenţa cu care semnatarii lor atacau în presă şi în discursuri publice regimul post-decembrist şi pe cel care, "cu voia noastră", s-a instalat ultimul pe lista garanţilor noii democraţii? Tocmai pentru că sunt unul din cei care au aplaudat, la vremea sa, acest demers publicistic ca legitim şi necesar, nu pot să nu regret că el nu a fost urmat, cu aceeaşi elocinţă, de altele asemenea, până la purificarea morală a întregii societăţi civile şi a clasei politice româneşti. Dar, în acelaşi timp, am voie să cred că, odată ce "iarba fiarelor" încolţită între buricele degetelor potentaţilor zilei a făcut posibilă scurgerea unor informaţii despre persoanele incomode dinspre arhivele prăfuite către presa avidă de senzaţional, acelaşi şperaclu, pe post de breloc al sceptrului puterii, ar fi putut scurtcircuita şi traseul propriului dosar, sau al altora de acelaşi calibru, spre fişetul personal îngropat în peretele din spatele jilţului vreunui vremelnic "stăpân al inelelor". Care, mai apoi, cu spatele la acelaşi perete ferecat, privind cu ochiul înlăcrimat spre stupid people prin camerele de luat vederi asemeni lui Nelson prin ochean, ar fi gata, oricând, să-şi ceară public, cu tupeu, în direct şi la o oră de vârf, dosarul personal de securitate pentru a-l da publicităţii, furat de tâlcul snoavei cu ardeleanul care, după ce a fost atenţionat de tovarăşul său că i-a furat câinele clisa, răspunde molcom, dar sigur pe el: No, nu-i nici un bai, că brişca-i la mine!...