Moto: "Credinţa noastră este viaţa noastră" - Cardinal Iuliu Hossu

"Putem fi aproape siguri că greşim cu privire la viitor, ori de câte ori greşim faţă de trecut", spunea scriitorul englez Chesterton Gilbert Keith (1874-1936).
Evocând azi personalitatea IPS Valeriu Traian Frenţiu, episcop şi martir al Bisericii Române Unite cu Roma-Greco-Catolică, la 59 de ani de la arestarea şi întemniţarea sa şi a întregului episcopat greco-catolic, suntem tulburaţi de cât "s-a greşit" faţă de această biserică românească, Biserica Greco-Catolică, faţă de preoţii, credincioşii şi episcopii ei.

IPS Valeriu Traian Frenţiu a fost episcop al Diecezei de Oradea (1922-1948). Cinstind memoria unui om ca Preasfinţia Sa, o societate se cinsteşte pe sine... De dincolo de mormânt, imaginea episcopului orădean ne vorbeşte despre valoarea jertfei acceptate în numele adevărului, dreptăţii şi al credinţei, despre verticalitatea ţinutei în viaţă, a caracterului şi despre statornicia convingerilor.
Viaţa şi martiriul IPS Valeriu Traian Frenţiu se identifică cu viaţa şi martiriul bisericii sale. Reamintim cititorilor tragicul episod din istoria Bisericii Române Unite cu Roma: prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948, biserica este abuziv suprimată, bunurile ei fiind împărţite între Statul Român şi Biserica Ortodoxă Română. Forţele politice şi ierarhia ortodoxă, în frunte cu Mitropolitul Bălan al Sibiului şi cu Patriarhul Iustinian Marina, au făcut posibil acest act "nemeritat, pentru că era, astfel, nesocotit rolul esenţial pe care Biserica Unită cu Roma îl avusese în istoria culturii şi civilizaţiei româneşti". Ceea ce presa timpului numea "autodizolvarea" Bisericii Unite şi trecerea credincioşilor la Biserica Ortodoxă s-a dovedit un mare neadevăr. Biserica Greco-Catolică a continuat să existe în clandestinitate, căci ea nu a putut fi alungată din sufletul credincioşilor ei. E adevărat însă că "suferinţele îndurate de clerul şi credinioşii români greco-catolici în timpul şi după desfiinţarea Bisericii Române Unite au fost de nedescris, încheiate pentru mulţi cu cununa martiriului." (pr. dr. Ioan Bota, "Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în zilele noastre", Ed. "Viaţa Creştină", Cluj-Napoca,1994, p.330).
În opera "Le Livre des Merveilles", editată în anul 2000 de o echipă internaţională, formată din 158 de specialişti sub responsabilitatea Mgr. J. Dore, Arhiepiscop de Strasbourg, în capitolul "Martiriul episcopilor români" - "Cum regimul comunist a condamnat şase episcopi la sfinţenie", este schiţat portretul IPS Valeriu Traian Frenţiu, în ultimii ani de viaţă: "... are 73 de ani şi o magnifică barbă albă. Ţinuta îi este semeaţă, ea aminteşte de elitele ierarhilor bisericilor care ascund în sine un suflet misionar, gata oricând să-şi dea viaţa pentru credinţă. În închisoare i-a uimit pe gardieni când, pălmuit fiind, cu mâna trmurândă, dar cu o voce care nu şi-a pierdut fermitatea, i-a binecuvântat."
Într-o cuvântare rostită la consacrarea sa ca episcop, apărea imaginea martiriului său: "... Şi purcezând pe cărarea dificilă şi sublimă a păstoririi tale, vei simţi adesea osteneala Aceluia care a fost îmbrâncit sub povara Crucii", i s-a spus atunci...
Cu osteneală, bunătate şi generozitate, în timpul păstoririi Diecezei noastre, a înviorat şi a făcut să înflorească viaţa spirituală, bazându-se pe doi piloni: Cultul Euharistic şi Cultul Marian - nu a existat nicio parohie fără "Reuniunea Mariană". La chemarea episcopului au venit în Dieceză Ordinele călugăreşti "Asumpţioniştii" şi "Oblatele Asumpţioniste", cărora le-a încredinţat educaţia elevilor şi elevelor de la şcolile confesionale din Beiuş "Samuil Vulcan" şi Liceul Român Unit de Fete. La Oradea au fost aduşi "Fraţii Şcolilor Creştine" şi călugăriţele Ordinului "Notre-Dame de Sion". Şcolile confesionale greco-catolice au fost deschise tururor, de orice naţionalitate sau confesiune, de aceea foarte mulţi intelectuali îşi datorează destinul lor ep. Valeriu Traian Frenţiu. Franciscanii au fost aduşi pentru pastoraţie.
Episcopul orădean a fost un MECENA al culturii Bihorului: a ridicat "Seminarul Teologic" la rangul de "Academie Teologică", a contribuit financiar la înfiinţarea "Teatrului de Vest", singurul, de-a lungul graniţei, pentru Maramureş, Satu Mare, Bihor şi Arad, a susţinut material revistele "Cele trei Crişuri" şi "Gazeta de Vest". A sprijinit editarea operelor de valoare, a manualelor şcolare şi a răspândit cultura creştină. A luat cele mai adecvate măsuri pentru păstrarea şi valorificarea Bibliotecii episcopale, în care se găseau numeroase şi valoroase manuscrise.
Înconjurat de oameni luminaţi, a realizat foarte multe dintre planurile generate de gândirea sa chibzuită. În construcţii a promovat stilul românesc, cu totul nou în ţinuturile bihorene - e vorba despre faţadele în stil brâncovenesc de la Seminarul Teologic, clădire începută de ep. Demetriu Radu şi terminată de Preasfinţia Sa, de la Liceul Greco-Catolic şi de la Liceul Român Unit de Fete din Beiuş. A clădit şi a restaurat foarte multe biserici, iar în Palatul Episcopal a deschis o capelă cu pictură de valoare şi cu un iconostas sculptat, adevărată operă de artă. A construit mai multe hoteluri la Stâna de Vale, unde a ridicat o biserică şi a pus temeliile unei grădini botanice subalpine. La Finiş a făcut o linie ferată pentru exploatarea lemnului. Spaţiul unui articol nu poate cuprinde tot ce a ralizat Preasfinţia Sa.

Totul a fost frânt în 1948..

S-a stins din viaţă în închisoarea din Sighet, în urma unui regim de teroare şi exterminare, a înfometării şi a umilinţelor, iar trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor... Dieceza de Oradea a păstrat-o mereu în suflet... Poate şi amintirea ultimei Sf. Liturghii celebrate în capela Palatului Episcopal în noaptea arestării... La plecare, înainte de a închide poarta, îngrijitorul clădirii i-a strecurat în mână o bucată de prescură...
"Calea Crucii" începuse pentru bunul şi blândul episcop. A urcat toate staţiunile suferinţei cu dorul Sf. Liturghii şi al Sf. Cuminecături. Domnul l-a chemat la El nu în reşedinţa episcopală din Oradea, ci în temniţa grea din Sighetul Marmaţiei.
Clopotele de la Catedrala din Oradea n-au sunat nici atunci, şi nici mai târziu. Catedrala, clopotele şi sunetul lor erau în acel timp înstrăinate. S-ar fi cuvenit însă să se audă plânsul lor, căci Preasfinţia Sa a fost un slujitor al lui Dumnezeu, sfânt martir pentru credinţă. A nu-l uita pe IPS Valeriu Traian Frenţiu este o datorie de conştiinţă şi de onoare.