Sinucigaşi în istoria oraşului Omul primitiv nu a cunoscut ce este suicidul şi nici nu a avut de gând să îşi pună capăt zilelor, deoarece avea tot ce îi trebuia, locuinţă, hrană. Suicidul este semnalat abia în antichitate, primele sinucideri apărând în rândul nebunilor şi alcoolicilor romani. La biblioteca Muzeului Ţării Crişurilor, există un document despre viaţa oraşului la începutul anilor 1900, în care, într-un capitol aparte, sunt prezentate câteva cazuri interesante de sinucideri. După unii istorici, sinuciderile s-au înmulţit foarte mult în vremea Imperiului Roman, când ar fi apărut şi primele probleme psihice grave. Psihiatrii explică apariţia primilor nebuni prin schimbările survenite în viaţa oamenilor în această perioadă. Abia la începutul sec. XX, aceste evenimente tragice sunt mediatizate mult mai intens. Un document scris în limba maghiară, aflat în biblioteca muzeului, care se referă la diverse evenimente petrecute în oraş, include şi date interesante despre viaţa urbei de pe Criş în această perioadă. Printre altele, sunt prezentate şi câteva menţiuni despre sinuciderea unor orădeni. O parte dintre aceştia erau chiar personalităţi ale oraşului. Oradea anilor 1900 era un centru urban în plină dezvoltare, care atrăgea în cartierele mărginaşe oameni de la ţară, dar şi mulţi străini. În aceea perioadă, în Oradea, au sosit numeroase familii de ţărani sau muncitori din toată Transilvania, dar şi din centrul şi sud-estul Europei. Această populaţie încerca cu greu să supravieţuiască. Iarna, numărul sinuciderilor este mai mare Psihiatrul Horia Ardeleanu, de la Spitalul de Psihiatrie din Oradea, este autorul unui studiu asupra unor cazuri de sinucideri petrecute în ultimii ani, conform cărora, majoritatea evenimentelor de acest gen s-au petrecut iarna. Medicul orădean are şi o explicaţie logică: pe timpul iernii, ziua este mai scurtă, afară fiind frig, omul stă mai mult în casă şi are mai mult timp să îşi amintească de toate necazurile pe care le are. În plus, iarna creşte cantitatea de alcool consumată şi în special de tărie. Iată că, în comparaţie cu vremurile actuale, conform datelor din document, la începutul veacului trecut, majoritatea sinuciderilor în Oradea se petreceau primăvara. O altă concluzie care se poate trage este faptul că toamna creştea numărul celor care se spânzurau. Ca şi acum, procentul dominant era acela al maghiarilor sosiţi din diferite colţuri ale Ungariei şi Transilvaniei, care încercau să se integreze în spaţiul orădean. În acea vreme, ungurii formau contingentul majoritar al populaţiei dar şi cel al sinucigaşilor (148 de cazuri cunoscute numai între anii 1898-1908). Însă, în rândul sinucigaşilor, se pot găsi şi nume de români, evrei, germani şi ţigani. În plus, în document se precizează că, la Oradea, şi-au pus capăt zilelor şi un rus, un albanez şi doi bulgari. Sinucigaşii erau, în general, mici meseriaşi Documentul include, în câteva rânduri, şi declaraţii ale aparţinătorilor sinucigaşilor. Astfel, în ianuarie 1899, soţia unui sas care se spânzurase, cizmar de meserie, declara: "Mai toată săptămâna care a precedat ziua fatală a umblat razna. Era beţiv şi avea un fel de furie". Soţia unui ungur, dogar de meserie, povestea în 1899: "Sunt căsătorită cu el de 16 ani. Avem o fetiţă de opt ani. Suntem săraci. Am venit în Oradea de opt ani. Eu am fost servitoare, iar el lucra ca dogar". Un alt ungur a fost considerat nebun, fiindcă s-a sinucis la 63 de ani - în iulie 1902 - deoarece nu a rezistat pierderii fiului său. Conform celor spuse de femeie, de când fiul lor plecase la Viena, să urmeze Dreptul, soţul ei a început să vorbească aiurea şi i se părea deseori că îl vede pe băiat prin casă. În acele momente, soţul femeii vorbea cu băiatul. Uneori, povesteşte femeia, soţul pleca de acasă pentru a se duce după fiul său întotdeauna la oră fixă. Bărbatul se plângea mereu că e sătul de viaţă şi că nu mai are pentru ce trăi. Bilete de adio În document este prezentat şi cazul unui evreu de 60 de ani, căsătorit, care s-a sinucis în mai, 1902. El a lăsat pe un bilet câteva rânduri de adio: "Domnule procuror, prin aceasta vă fac cunoscut că m-am sinucis din cauza mizeriei. Am fost comerciant şi proprietar, dar azi am pierdut totul, nu am cu să mai ţin casa, am nevastă şi cinci copii, unul este însurat, iar altul este plecat nu ştiu unde şi eu cu nevasta şi trei copii stăm în chirie. Nu are nimeni vină pentru această sinucidere." Un german, ipsosar de meserie, văduv, în etate de 54 de ani, înainte de a se sinucide i-a lăsat fiului său o scrisoare relevantă ca mesaj şi stil pentru un simplu meseriaş: "Fiul meu Franz. Mă duc din lume, nu e nimica de sperat. Lucru, deloc, nici bani nu sunt aşa de curând. N-am voit. Ajunge că am adus din Belgrad cinci persoane, şi acum eşti singur-singurel. Nu e nici un ajutor, şi nici rost de a găsi în curând de lucru, nu mă pot ajuta nici pe mine, nici pe tine. Rămâi cu bine şi fii cuminte şi bun, Franz, şi fii sârguitor, nu uita poveţele mele. Ultimul salut, devotatul tău tată, până la moarte, nu mă uita, încă o dată, rămâi cu bine. Nu sunt demn ca tată. Să mă urăşti că tata pleacă. 28 iunie 1897." Laţul era la modă Metodele erau şi ele cam aceleaşi. În aceea perioadă, cei care au ales să îşi pună capăt zilelor alegeau spânzurarea, respectiv tăierea venelor. Însă cea mai la modă era folosirea otrăvii. Din documentul citat, mai rezultă că doar o persoană s-a sinucis prin împuşcare. Este vorba de un soldat care se afla în gardă la un depozit de muniţie şi care s-a împuşcat. Din totalul persoanelor care s-au sinucis la începutul secolului trecut, majoritatea sunt bărbaţi. Interesant este faptul că, în document, între anii 1898 şi 1908, nu s-au consemnat decât 12 cazuri de sinucideri în rândul femeilor.