În urma vizitei în România din ultima decadă a lunii august a.c. a doamnei Kinga Goncz, ministrul de Externe al Ungariei, s-a anunţat o nouă şedinţă comună a guvernelor de la Budapesta şi Bucureşti, în noiembrie 2006. Ce "europenism"! Cu cât interes se apleacă asupra problemelor administraţiei româneşti cei mai apropiaţi (în spaţiu) dintre europeni! Cum Guvernul este o autoritate care conduce o ţară, ne întrebăm şi noi (ca tot omul): Oare ce ţară conduc, în comun, guvernele de la Budapesta şi de la Bucureşti? În declaraţiile publice făcute cu ocazia vizitei de la Bucureşti, doamna Kinga Goncz a cerut imperativ autorităţilor publice din România două lucruri: ratificarea imediată a Acordului de înfiinţare a Fundaţiei publice româno-ungare "Emanuil Gojdu" şi adoptarea urgentă a Statutului minorităţilor naţionale din România. Va să zică, doamna Kinga Goncz bate din picior. Să nu îndrăznim a nu-i asculta ordinele! Oare veţi îndrăzni să nu vă supuneţi "bătăii din picior ungureşti" dacă vreţi să… "intraţi în Europa"? Vorbind despre cele două acte normative, la întâlnirea cu presa din 28 august a.c., demnitarul maghiar a folosit formula "trebuie adoptate", ceea ce, pe undeva, suna a ordin. Mai mult, a cerut ca statutul minorităţilor din România să fie adoptat "în forma în care a fost introdus iniţial în Parlament" (de către UDMR), iar Acordul privind Fundaţia "Gojdu" să fie ratificat, fără nici o modificare, pentru că partea ungară deja l-a ratificat. Făcând un non-combat demn de o cauză mai bună, ministrul român de Externe, dl. Ungureanu - nume predestinat - nu a protestat deloc, de parcă nu ar fi reprezentantul unui stat independent, ci al unuia vasal Ungariei. Oare asemenea atitudine nu înseamnă abandonarea intereselor Statului Român? Atitudinea oficialilor români manifestată cu acest prilej se înscrie în politica generală a guvernelor de la Bucureşti, de după 1989, în raporturile lor cu guvernele de la Budapesta. Mai ales din cauza acestui gen de atitudini, am ajuns să înregistrăm un imens deficit comercial în raporturile cu ţara vecină; întreprinzătorii maghiari (în multe cazuri chiar entităţi publice maghiare) au acaparat, prin şantaj şi mită, pârghiile fundamentale ale economiei transilvănene; Budapesta a împânzit regiunea cu spioni, sponsorizează ziare, posturi de radio şi TV, care propagă idei revizioniste, care-i denigrează pe români şi le contestă dreptul de a se simţi la ei acasă în Transilvania. Tot din "generoasele alocaţii financiare" venite pe cale de sponsorizare de la aceeaşi sursă, "leagănul spiritualităţii româneşti" a fost pângărit cu monumente ale unor criminali maghiari, între care multe închinate unui criminal de război identificat ca atare prin exponatele de la Muzeul Holocaustului, dar şi acela al celor 13 generali de la Arad. Minoritatea maghiară este permanent aţâţată împotriva Statului Român. Toate acestea, cu îngăduinţa condamnabilă a guvernelor României, mai interesate de a se menţine la putere cu sprijinul organizaţiei UDMR, decât de soarta ţării.