În seria de manifestări dedicate împlinirii a 100 de ani de la instaurarea administraţiei româneşti în judeţul Bihor şi în Oradea, mâine, 18 aprilie, de la ora 12.00, în perimetrul catedralei „Sf. Nicolae” va avea loc dezvelirea statuii marelui om politic Iuliu Maniu.

 

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, la Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj, şi moare la 5 februarie 1953 la Sighet. A fost unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919. Având o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani, Iuliu Maniu s-a numărat printre marii oameni de stat ai României, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei.

S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Calitatea care l-a consacrat în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „Sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni.

Iuliu Maniu a absolvit cursurile şcolii primare la Blaj, judeţul Alba, iar cele secundare la Liceul Reformat din Zalău, judeţul Sălaj. În perioada următoare, Iuliu Maniu urmează cursuri universitare la Facultăţile de Drept din Cluj (1891-1896), Budapesta şi Viena, iar în anul 1896 obţine doctoratul în ştiinţe juridice.

Debutul politic al tânărului Maniu este legat de anii studenţiei. Membru şi preşedinte al Societăţii academice „Petru Maior”, în 1982 făcea o călătorie la Roma, la un congres. Doi ani mai târziu, împreună cu sudenţii români, sârbi şi slovaci constituia o organizaţie care-şi propunea să lupte pentru emanciparea naţionalităţilor din Austro-Ungaria. Prins de curentul memorandist, Maniu era impresionat de demonstraţiile de solidaritate din România. În 1892, trecând pentru prima oară frontiera în România, participă la un congres al studenţilor din oraşul Roman. În acea atmosferă de exaltare a sentimentului naţional, încă de la primul contact cu Ţara, el s-a simţit dator să facă un legămănt memorabil: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea naţiei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”.

Începând cu 1898, Maniu se stabilea la Blaj, un loc plin de amintiri istorice şi de semnificaţii pentru emanciparea românilor din Transilvania. Devenea avocat al Mitropoliei române unite, funcţie extrem de importantă îndeplinită până în 1915.

El a ţinut sus steagul democraţiei în anii 1938-1944 şi 1945-1947. A făcut-o din convingere, cu răbdare şi perseverenţă, fără un interes material propriu, ci din dorinţa de a da vieţii politice româneşti o dimensiune morală, ceea ce nu era puţin în acel context istoric.

A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste. Pentru Iuliu Maniu, lupta politică era o formă de activitate umană, un exerciţiu al democraţiei. De aceea, nu a ezitat să-i apere în procese politice pe adversarii de idei, aşa cum a procedat în 1938 cu Corneliu Zelea Codreanu, în 1942 cu grupul de comunişti din Constanţa în frunte cu Victor Duşa, în 1946 cu mareşalul Ion Antonescu. La insinuarea preşedintelui completului de judecată că ar fi sprijinit politica dictatorială a mareşalului, că ar fi avut contacte cu acesta, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Ca oamenii politici putem fi oricând adversari, dar niciodată duşmani”.

Avocatul și ziaristul Constantin Xeni afirma că în momentul în care Iuliu Maniu cobora de la tribună, senzația era că doar atunci urma să-și înceapă discursul, ceea ce credem că spune totul despre modul cum evolua un discurs al marelui om politic, care deși dura uneori mai multe ore nu-l obosea. Corneliu Coposu descrie, cu lux de amănunte trăirile, gesturile, mimica, tonalitatea și argumentele logice din timpul unui discurs al mentorului său, subliniind că cine dorea să-l cunoască cu adevărat pe Maniu trebuia „neapărat” să-i asculte un discurs politic. În oratoria lui Iuliu Maniu stăpânea „naturaleța”. Ceea ce-i trăda însă sentimentele era că în „privirea lui de gheață” se aprindeau scântei atunci când vorbea „de idealurile ce-l călăuzesc”, de idealurile naționale. În acele momente, Iuliu Maniu îi electriza pe cei din jur. Dar, Iuliu Maniu îi electriza și „prin tăcere”, o tactică inventată de Maniu, tăcere pe care Corneliu Coposu o consideră „adevărata lui oratorie”. Iuliu Maniu vorbea puțin și scria și mai puțin, dar tăcerea lui nu era un semn bun pentru adversarii politici. Tăcerea era „cultul favorit” al lui Maniu, iar „arma lui cea mai primejdioasă” era virtutea.

Puţini sunt oamenii mari, care au fost feriţi de patimi. Iuliu Maniu a intrat în rândurile lor. Aventurile şi complicaţiile sentimentale, degenerate în scandaluri publice, atât de cunoscute în lumea politică, lipsesc cu desăvârşire în biografia lui, a avut tăria de a-şi feri existenţa chiar şi de bănuială. Mistic şi moral a înţeles să se dea pildă de viaţă creştinească. Nu s-a căsătorit niciodată din două motive: deoarece a dorit să-şi dedice întreaga viaţă slujirii neamului românesc şi pentru că a trebuit să crească cei patru copii ai surorii Elena rămasă văduvă la 32 de ani. Era un amfitrion plin de amabilitate mai ales la aniversări când i se umplea casa de oaspeţi. De Sfântul Dumitru (Maniu avea şi numele de Dumitru, după „Moşucul”, bunicul Demetriu Coroianu), veneau prietenii şi cunoscuţii ca să-l felicite. Deşi exista personal care să servească, totuşi îi plăcea să îmbie el, să recomande el o bucată aleasă, să toarne el în pahare.              

Nepotul său, Ionel Pop, povesteşte că în timpul celui de al doilea Război Mondial, prin 1942, a observat că paltonul de iarnă era ros de atâta purtat. I-a cumparat stofă groasă, englezească, pentru un nou palton de iarnă, numai că Maniu a dat stofa secretarului său, Liveanu, care „era sărac, cu familie şi nu avea palton bun”.

A avut foarte bine stabilită ierarhia valorilor: Dumnezeu, dragostea de neam şi familia. Iuliu Maniu a trăit o viaţă spirituală intensă. De câte ori venea sau pleca de la Dealul Ţarinei din Bădăcin, primul drum sau ultimul era la mormintele părinţilor săi pentru că spunea el: „Un popor care nu-şi respectă morţii şi nu cultivă memoria lor, este un popor fără viitor, pentru că este şi fără trecut”.

Întrebat de Corneliu Coposu, în serile liniştite petrecute împreună cu Iuliu Maniu la Bădăcin, care sunt cele mai importante realizări din viaţa lui, acesta i-a răspuns că după Unirea de la 1918, care este de departe cea mai mare realizare, a urmat introducerea regimului românesc în Transilvania. Acela a fost un moment crucial când 80% din funcţionarii vechiului regim austro-ungar au refuzat jurământul în faţa Consiliului Naţional Român. Atunci s-a înregistrat voluntariatul a 420 de preoţi, a 180 de medici şi a 600 de avocaţi români care au renunţat la meseriile lor ca să ocupe posturi de pretori, de notari, să intre în magistratură pentru a scoate din impas administraţia din Transilvania. Al treilea moment important în biografia lui Iuliu Maniu după propria lui apreciere a fost acţiunea din toamna anului 1918 de la Viena, când a organizat Armata Română din Transilvania şi timp de 55 de zile a asigurat ordinea în Viena, în timpul grevei poliţiei vieneze.

 

(SURSE: Ioan Scurtu (1995). Iuliu Maniu. București: Editura Enciclopedică; Apostol Stan (1997). Iuliu Maniu - Naționalism și democrație. Biografia unui mare român. Editura Saeculum; Cristian Borz (2012) Monografia Satului Bădăcin şi a familiei Maniu, Ed. Caiete Silvane, Zalău)