*Jurnal cu "pretenţii" de scenariu Marţi, 1 martie, în Oradea, pe la ora 15.30, Codruţ-Constantin Peleş, un tânăr de 16 ani, din localitatea Girişu de Criş, elev în clasa a X-a, curmă viaţa unei femei fără apărare. Crima care a îngrozit o ţară întreagă a fost săvârşită cu o cruzime care te trimite cu gândul la "Psicho" de Alfred Hitchock sau la alte filme din seria horror oferite cu generozitate de televiziuni sau la cinematografe. Moartea sărmanei femei a survenit în urma a 30 de lovituri de cuţit aplicate de un adolescent, iar mobilul crimei au fost banii. Cei pe care îi luase dimineaţa de acasă îi cheltuise pe băutură cu prietenii. Alte amănunte cutremurătoare privind acest groaznic eveniment petrecut în Oradea aveam să le citim în presa din zilele următoare. Aflăm, printre altele, că tânărul încercase să-şi construiască un alibi înţepându-se în picior cu arma crimei, pentru a-i convinge, în felul acesta, pe anchetatori, că fusese atacat de nişte ţigani. Miercuri, 2 martie, a doua zi, în Oradea, pe la ora 12.00, la preşedintele clubului de fotbal Săgeata Crişului, domnul Romeo Zaccherini, se prezintă un băiat dornic să se înscrie la grupa de performanţă a clubului. Discută cu preşedintele şi îi spune că practică fotbalul de mic copil şi că a mai jucat şi la alte cluburi din Oradea. Domnul Romeo Zaccherini se arată încântat de noua achiziţie şi notează conştiincios datele personale pe care tânărul din faţa lui le dictează. Numele şi prenumele: Peleş Codruţ-Constantin; Localitatea: Girişu de Criş; Vârsta: 16 ani, elev în clasa a X-a la Grupul Şcolar Transilvania. Preşedintele îi spune că poate să înceapă antrenamentele în aceeaşi zi. Băiatul precizează că nu poate veni decât după ce i se vindecă o rană pe care o are la picior. În aceeaşi zi, criminalul este arestat. Îşi recunoaşte fapta. Pentru omor prin cruzime, fiind minor, acesta va executa probabil jumătate din pedeapsă între 7,5 şi 12,5 ani. Dacă e băiat "cuminte", poate scapă cu şi mai puţin. Aflu că ultimele cuvinte ale victimei au fost: "Nu mă omorî! Lasă-mă să trăiesc!" Joi, 3 martie, plec la Braşov, unde se dispută meciul de Cupa Davis dintre România şi Belarus. Sunt invitaţi toţi conducătorii de cluburi din ţară. La ora 19.00, mă urc în acceleratul de Bucureşti. La Cluj-Napoca rămân singur în compartiment. Adorm şi mă trezesc aproape de Braşov. Îmi iau paltonul şi cobor. Ne întâlnim toţi colegii din Oradea, luăm o maşină care să ne ducă până la hotelul "Postăvarul", unde suntem cazaţi. Scot portmoneul să plătesc. Rămân stupefiat: nu mai am nici un leu. Fusesem urmărit şi "lucrat". Îi spun unui coleg că pe tren mi-au luat toţi banii. Replica lui este: "Bucură-te că nu ţi-au luat gâtul!" Instantaneu mă gândesc că, alaltăieri, la Oradea, pentru nişte bani, o femeie fără apărare fusese ucisă cu bestialitate. În mintea mea se amestecă nişte sentimente contradictorii. Mă gândesc ce uşor poţi muri în România zilelor noastre. Sfârşesc prin a mulţumi lui Dumnezeu pentru că trăiesc. Banii nu mă mai interesează. Iată că viaţa ne oferă momente în care puterea noastră de înţelegere este greu pusă la încercare. P.S. La Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie (IATC), una din probele eliminatorii este crearea de scenarii pornind de la câţiva termeni. Dacă n-ar fi chiar realitatea, rândurile acestea ar putea fi un eventual asemenea scenariu pornind de la cuvintele: viaţă, moarte, fotbal, trenuri de noapte.