Prizonieri în haznaua derizoriului cotidian, ne ratăm şansa de a fi contemporani cu sâmburele de eternitate al propriei făpturi. Orbiţi de unduirea fertilă a şoldurilor vreunei vedete de trei parale şi asurziţi de răgetele câte unui urangutan călare pe valul disperării celor mulţi, lăsăm, cu indiferenţă, să treacă pe lângă noi faptele grave şi profunde ce ar trebui să rămână încrustate pe trupul plăpând al clipei. Trăim vremuri în care derizoriul stăpâneşte spaţiul public cu un autoritarism care nu mai lasă loc nici măcar tragicului. Aşa se face că vestea dureroasă a răstignirii câte unei inimi profunde pe graniţa dintre viaţă şi moarte ne opreşte o clipă din alergatul stupid spre nicăieri, pentru a fi, apoi, repede încredinţată uitării. Ca nu cumva plecarea celuilalt să ne amintească de oricând posibila proprie plecare. Ca nu cumva plecarea celuilalt să ne trezească vinovăţia de a nu-l fi ascultat, înţeles şi iubit la timp. Ca şi cum, în definitiv, am avea tot timpul din lume, aşa că haidem înapoi în iureşul nebun, în care nu e loc de întrebări şi de emoţii. Presa românească a pierdut, în luna mai, patru oameni serioşi. Profesionişti în adevăratul sens, tot mai atenuat, al cuvântului. Modele în lumea jurnalistică şi repere intelectuale pentru publicul ancorat în dimensiunea gravă a vieţii. Octavian Paler, Vanda Condurache, Jeana Gheorghiu şi Ralu Filip şi-au lichidat prematur conturile cu viaţa şi s-au retras din tumultul de zi cu zi, spre seninătatea rece a unei alte lumi, cu siguranţă încrezători în vorba lui Octavian Paler: "A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea". Acum câteva luni, cel de-al doilea infarct suferit de Grigore Vieru rămânea o veste şoptită la "faptul divers". Despre cel mai mare poet român încă în viaţă nu se vorbeşte deloc. El nu are loc în clasamentele monopolizate de vipuri literare fără operă, dar cu tupeu. El nu are loc pe ecrane şi în ziare, pentru că nu face rating. Sensibilitatea lui adâncă nu are ce căuta în peisajul dominat de divertisment stupid, de vulgaritate şi de prostie. Apariţia unui om ce trăieşte deasupra clipei ar fi stridentă şi-ar echivala cu o oglindă nemiloasă pusă în faţa unei mulţimi fără rădăcini, fără repere, fără informaţie de substanţă, fără capacitate critică şi fără păreri. Despre Grigore Vieru se va vorbi, câteva zile, la moartea sa. Atunci ne vom aduce aminte că a trăit şi el în vremea noastră şi ne va încerca mustrarea că nu ne-am bucurat de şansa de a fi cu adevărat contemporanii lui. Însă pentru puţin. Căci ne vom pierde, repede, în noianul problemelor noastre stringente, capitale, obligatorii. Mai importante decât moartea. Mai importante decât viaţa. Probleme de dragul problemelor, probleme născute din frica de a trăi cu adevărat. Ce ne-am face fără probleme - această minunată scuză pentru irosirea cu o seninătate inconştientă a timpului ce ni s-a dat şi pe care dovedim, în fiecare zi, că nu-l merităm? Suntem o ţară veselă, în care capul de afiş îl ţin non-valorile, iar modele de succes sunt nulităţile patibulare. Virtutea cea mai preţuită e iuţeala - de mână, de picior şi de gură. Ne împărţim în şmecheri şi fraieri, pentru că grila vremii noastre doar atât mai poate cerne. Superficiali, flecari, trecând uşor de la melancolia tâmpă la isterie, avem timp pentru orice altceva, numai pentru a ne desprinde din cercul strâmt în care ne învârtim, nu. Ne sfădim, ne enervăm, ne invidiem, ne urâm, ne arde fierea de reuşita altuia, hăhăim, muncim, cheltuim şi ne minţim că trăim. În epoca noastră, competiţia e motorul ce duce lumea mai departe. Nu avea ea legi şi aşa destul de dure, a trebuit să o mai pervertim noi puţin, transformând-o în întrecerea călcatului în picioare a celuilalt. De aceea, avem vreme şi energie pentru orice altceva, numai pentru a încerca să ne salvăm din afundarea în smârcurile nimicului degradant, nu. Cum scria Octavian Paler, "Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta murim". De aceea, în această ţară, despre oamenii serioşi se vorbeşte numai atunci când mor. Însă foarte puţin. Pentru că ne grăbim să uităm că "În fiecare zi, ne batem joc/ De păsări, de iubire şi de mare,/ Şi nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deşert de disperare". Dar hai mai bine să ne pierdem, iar, în goana noastră de brute sănătoase şi vesele, care îşi vor aminti de Romulus Vulpescu atunci când va muri.