Sărbătoarea unui oraş - carte de vizită a României pe graniţa de vest se leagă de anumite evenimente şi întâmplări cu reverberaţii multiple, de care ne amintim uneori, aşa cum adesea le trecm sub tăcere. De exemplu, ne amintim în fiecare an de Oradea cam în vremea în care „via miroase a tămâios şi coarnă, mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc" (Ion Pillat), sau când se întorc elevii şi studenţii la studiu.

Ne gândim prin urmare, odată cu ziua Oradiei, la roadele pământului, care-i hrănesc material pe oameni şi la roadele şcolii, care-i hrănesc spiritual pe oameni. (...) Nu sunt eu menit să vă spun, aici şi acum, ce semnifică în detaliu ziua de 12 octombrie 1918 sau 12 octombrie 1944. Vă reamintesc doar că la 12 octombrie 1944, oameni oneşti şi curaţi, militari sau civili ştiau că scapă lumea locală de pecinginea totalitarismului de tip nazist şi hortist, de deportările la Auschwitz şi Dachau, de crimele contra umanităţii, de violenţe şi rele, de foame şi nesiguranţă. Fireşte, unii se gândeau cu respect la ţară, la Regatul României, care fusese în 1918 rotund ca un măr şi care era acum ciuntit şi părăsit, lăsat în voia sorţii. Cu toate aceste gânduri învălmăşite, între august 1944 şi mai 1945, sute de mii de români au luptat şi au murit pe front, visând la o viaţă şi la o ţară mai bună pentru copii lor. Între aceste mari victorii, mari sacrificii şi mari iubiri s-a aflat şi Oradea.  La 12 octombrie 1918, Declaraţia de la Oradea a Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvani, redactată de Vasile Goldiş şi adoptată în unanimitate, marca decizia de independenţă a naţiunii române, prin aşezarea acesteia „printre naţiunile libere" ale lumii, în temeiul dreptului fiecărei naţiuni de a dispune liber de soarta sa Drept situat între punctele faimoase ale preşedintelui Wilson). Acest act a fost una din pietrele de temeile ale Marii Unirii, prin care românii au aşezat România în rândul statelor de frunte ale Europei, după secole de aşteptare, de umilinţă şi de răbdare.  Ambele aceste date se reunesc sub semnul sărbătorii de astăzi a Oradiei au, fiereşte, legătură cu Oradea, cu lumea şi cu ţara. Mai rar ne gândim la sensul lor universal şi, mult mai rar, la cel naţional. Momentul 12 octombrie 1944 face parte din Al Doilea Război Mondial, deci din arhitectura istoriei lumii de atunci, dar şi din viaţa ţării noastre. Prin participarea armatei române la acest act, românii şi-au cucerit şi afirmat demnitate, au dobândit, în martie 1945, abolirea administraţiei militare sovietice din Ardealul cedat, iar în februarie 1947 restabilirea oficială a frontierei de vest, aşa cum a fost recunoscută de marile puteri în 1920. Prin urmare, eliberarea Oradiei  a fost un pas spre reântregirea ţării. Semnificasţia naţională a actului de la 12 octombrie 1918 nu mai trebuie relevată aici, dar uneori o uităm pe cea universală: militând pentru libertatea naţiunii române din Transilvania, în acord cu principiile wilsoniene - liderii românilor de atunci, între care şi dr. Aurel Lazăr, ridicau pe piedestal de glorie libertatea tuturor naţiunilor, menite să nu mai fie asuprite şi să nu mai asuprească pe nimeni. Era un mesaj general uman şi universal, bazat pe valori universale.  Dintre toate aceste semnificaţii, multe şi importante, ale zilei de 12 octombrie, cel mai des o ignorăm pe cea naţională, legată de patrie, de ţară, de naţiunea întreagă, de numele poporului nostru. Mai nou ne ruşinăm să ne recunoaştem apartenenţa la România şi la naţiunea noastră. Intelectualii subţiri - apăruţi ca ciupercile după 1989 - ne-au şi învăţat că facem parte dintr-un popor vegetal, cu un tercut ticălos şi ticăloşit, că vorbim o limbă demnă numai de înjurături şi că apărăm valori depăşite, bune de ţinut în „debaraua istoriei". De-atâta subtilititate, ne-am subţiat şi noi cu totul şi ne-am făcut mai mici. Nu-i vorbă, au fost şi alţii, sforăitori şi gălăgioşi, care au confiscat pentru sine patriotismul, semănând sub pretextul iubirii de ţară, ură, xenofobie, dezorientare. Din toate aceste exagerări şi răutăţi, am pierdut noi, cu toţii, demnitatea noastră şi a ţării.  Le-am spus studenţilor şi colegilor la Cluj, în deschiderea anului academic, la 1 octombrie, o poveste despre iubire de moşie. Daţi-mi voie să v-o rezum şi s-o adaptez. Eminescu - iubit şi hulit în acelaşi timp astăzi, sub pretextul ideii de libertate - spune, cum ştiţi, în Scrisoarea a III-a că „iubirea de moşie e un zid", unul care ne apără de atentate violente, care ne poate pune la adăpost de semeţia celor răi. Citatul li se pare multora banal, fiind interpretat doar ca o mostră de naţionalism ori ca expresie a nostalgiei de romatic întârziat a poetului. Pe vremuri, un înţelept profesor mi-a dezlegat înţelesul adânc al acestor vorbe eminesciene: „moşia", înainte de a fi ţara cea mare, patria tuturor, locul de naştere şi de îngropăciune a părinţilor şi moşilor noştrii, este ţara cea mică, adică bucata de pământ a fiecăruia! Câtă vreme ţăranul român a dispus de propia sa bucată de pământ (lăsată din moşi, fapt pentru care se şi chema moşie) el a avut obiectul concret al luptei sale, al sacrificiului său (de aceea ţăranii au urmat chemarea lui Mircea şi au biruit la Rovine); dar când moşia cea mică, propiretatea lui, i-a fost răpită, el nu a mai putut apăra nici moşia cea mare, a tuturor, care era ţara. Cum să aperi întregul dacă lipseşte partea? Ţara cea mare nu mai putea fi obiectul dragostei lui, dacă nu mai avea ce să iubească la casa lui, în curtea lui, pe pământul lui! Astfel, ţara cea mare a riscat de câteva ori să se risipească, până când noi energii au strâns din nou în mănunchi voinţa acestui popor.  Îngăduiţi-mi să parafrazez şi să vă îndemn sincer să consideraţi că moşia cea mică este oraşul Oradea, adică ceea ce numim comunitatea orădeană, cu viaţa ei culturală de înaltă elevaţie spirituală. Ea este lumea în care ne mişcăm, casa fiecăruia şi fără ea suntem pierduţi, ajungem în rătăcire şi risipire. Iubindu-ne comunitatea locului de naştere şi de viaţă, ne vom putea iubi şi comunitatea cea mare, care este ţara. Ne putem supăra pe oameni, pe indivizii care ne necăjesc şi ne amărăsc, dar nu ne putem supăra pe astfel de subiecte colective cum sunt ţara cea mică - comunitatea - şi Ţara cea mare, azi parte integrantă a comunităţii europene. „Iubirea de moşie" de care scrie Eminescu frumos, „de din vale de Rovine", era aşa de obsedantă în mintea românului de odinioară încât din ea s-a născut - ceea ce mai puţină lume ştie - proverbul foarte vechi „Ai carte, ai parte!". Demult, în Evul Mediu, numai cine avea act de donaţie, adică un înscris sau o „carte", avea partea lui de pământ; cine nu, rămânea al nimănui, bântuit de sărăcie, fără niciun rost în lume. Mai apoi, când lucrurile s-au schimbat şi când învăţătura a început să determine rostul omului în lume, românii, pe nesimţite, au dat un nou înţeles zicătoarei: „cine are şcoală, are parte de o soartă bună", pentru binele personal şi colectiv. Obsesia şcolii (şi a credinţei) ne-a scăpat de catastrofe şi ne-a ferit de dispariţie în neant! De altfel, iubirea de pământ şi de învăţătură ne-a dat fiinţa colectivă, naţională, ne-a determinat să găsim forţa de regenerare, să ne refacem mai puternici după fiecare nenorocire.  Vă propun, dragi orădeni, ca împreună să reînviem ambele sensuri ale proverbului şi să-i învâţăm pe tineri ce înseamnă iubirea de moşie şi de şcoală, ce rosturi au ţara şi învăţământul, cât de mult dragostea de cunoaştere poate să ne înalţe spre dragostea de ţară. Aşa, vom scăpa de imperiul banului, de credinţa că „se poate şi aşa", de tentaţia de a huli mâna care ne hrăneşte, şi ne vom putea înălţa la rangul de adevăraţi dascăli ai neamului, convinşi că numai prin şcoală şi prin muncă se poate ajunge la demnitate, la împlinire, la frumuseţe sufletească. Cu astfel de calităţi, cultivate cu grijă, vom ajunge cu toţii demni - călăuziţi de credinţa în Dumnezeu - să ne iubim moşia cea mică, ca s-o putem iubi pe cea mare, Ţara, fără de care nu putem iubi nici Europa, nici omenirea. De noi depinde sădirea în minţile şi sufletele tinerilor a acestei mari iubiri, care să-i facă drepţi, dar mai ales buni, apţi să se cheme Oameni şi să cânte Oda bucuriei.  Ziua oraşului Oradea este, cum aţi văzut, pentru mine un prilej fericit de a arăta cum, printr-o ceremonie, ne putem arăta dragostea de oameni. Numai că oamenii pot fi uneori foarte abstracţi, dacă sunt luaţi generic. Haideţi să ne gândim împreună că oamenii locuiesc în ţări specifice, vorbesc anumite limbi, au origini diferite, religii şi confesiuni variate etc., că Europa nu este formată numai din oameni, ci şi din ţări de oameni şi că nu este nicio ruşine să-ţi iubeşti ţara şi s-o vorbeşti de bine. Numai iubindu-ne ţara putem deveni cu toţii apţi de a iubi şi respecta celelalte ţări. Europa nu are nevoie de noi numai ca oameni în general, ci şi ca români. Europenii, când ne întreabă de viaţa noastră, nu vor să ştie dacă purtăm blugi şi dacă mâncăm hamburgeri, ci cum se fac micii şi mămăliga, de ce ne cinstim eroii şi morţii, de ce cântăm doine, de ce urăm „poftă bună", „să-ţi fie de bine", „mulţi ani înainte" ori „la mulţi ani". Iar ideea că a-ţi iubi ţara semnifică naţionalism, condamnabil fiindcă în numele naţionalismului s-au comis crime şi s-au purtat războaie, este o aberaţie! Este o logică şchioapă! Crime şi războaie s-au comis destule şi în numele familiei, al dragostei, al libertăţii, al democraţiei, al credinţei şi bisericii etc. şi pentru asta nu am blamat nici familia, nici iubirea, nici libertatea, nici democraţia, nici credinţa etc. Iubirea de ţară, dacă este iubire autentică, nu poate duce decât şi la o mai mare iubire, a aproapelui, a oamenilor, a lumii întregi. De aceea, iubindu-ne cu înţelepciune şi seninătate ţara, ne îndreptăm deopotrivă spre Divin şi spre Uman, adică spre un profund umanism. Nu trebuie decât să medităm la acest lucru şi să-l facem împreună, cu dreptate, căldură umană şi, mai ales, cu imensă bunătate! Să nu uităm ce este vremea rodirilor, când „via miroase a tămâios şi coarnă, mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc". Vivat, crescat, floreat!

Academician Ioan-Aurel POP