Mai întâi s-a unit Basarabia. Totul a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus şi a proclamării principiului autodeterminării popoarelor. În anul 1917, s-a constituit în provincie Partidul Naţional Moldovean, care a coordonat mişcarea de eliberare naţională a românilor dintre Prut şi Nistru. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, "Cuvântul Moldovenesc". Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni, din 8 octombrie 1917, de la Chişinău s-a constituit Sfatul Ţării, având ca for coordonator Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedintele acestui for a fost ales Ioan Inculeţ. În decembrie 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească. În condiţiile nefaste apărute în urma loviturii de stat bolşevice, a dislocării trupelor ruse din zonă şi a declanşării unor agitaţii bolşevice, Consiliul Directorilor a cerut sprijin militar din partea armatei române, care ulterior a pătruns în provincie. Ca urmare a acestui fapt, la 26 ianuarie 1918 guvernul bolşevic a întrerupt relaţiile diplomatice cu România. În aceeaşi lună şi-a proclamat independenţa Ucraina, care avea pretenţii teritoriale faţă de Basarabia. Rămasă izolată, Republica Moldovenească îşi proclamă şi ea independenţa la 4 februarie, acelaşi an. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, cuprinzând, între cei 138 de deputaţi, reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, adoptă, cu majoritate de voturi, unirea Basarabiei cu România. Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918, cand Austro-Ungaria se prăbuşise, practic. Se vehicula teza anexării Bucovinei la Galiţia, fapt care a alarmat patrioţii români. Ucraina, la rândul ei, formula pretenţii teritoriale asupra Bucovinei, ameninţând chiar cu intervenţia armată. Ca urmare a acestei situaţii, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. S-a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria. Au fost constituite un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional, lider politic fiind ales Iancu Flondor. A fost exprimată dorinţa unirii cu Ţara. În aceste condiţii s-a întrunit la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, care a votat cu o mare majoritate unirea Bucovinei cu Patria-Mamă. În toamna anului 1918, în contextul internaţional al decăderii imperiale austro-ungare, s-a desfăşurat în Transilvania un amplu proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv, reunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat o declaraţie care proclama “independenţa naţiunii române” din cadrul monarhiei dualiste. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. În octombrie 1918, împăratul Carol I a făcut ultima încercare de salvare a monarhiei, propunând federalizarea acesteia, prin manifestul “Către popoarele mele credincioase”. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în Parlamentul maghiar Declaraţia de Independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. Concomitent s-au desfăşurat numeroase acţiuni pacifiste, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Treptat, puterea locală din Transilvania a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus şi de sprijinul militar al “gărzilor româneşti”. Astfel, s-a constituit rezistenţa contra oricăror provocări ale autorităţilor maghiare. La 12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.), din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român: Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Lazăr şi şase membri ai Partidului Social Democrat: Ioan Fluieraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Jumanca. Formaţiunea avea sediul la Arad şi a devenit pilonul central al luptei românilor pentru Unire. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Tratativele, din aceeaşi lună cu guvernul Tisza, au eşuat datorită poziţiei reticente a părţii ungare. A urmat Marea Adunare populară de la Alba-Iulia, care a adoptat în unanimitate documentele unităţii naţionale. Prin glasul tribunului Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea “acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat: Marele Sfat Naţional, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, cu rol legislativ, respectiv Consiliul Diligent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul Marii Uniri a consfinţit pe vecie unitatea românească în fruntariile sale fireşti.