Decât prea târziu, mai bine... niciodată E greu de crezut că măcar unul din zece bihoreni ar reuşi să asocieze spontan numele şi imaginea lui Octavian Bot cu cel al formaţiunii politice pe care ar reprezenta-o, date fiind nenumăratele "proiecte" pe care şi le-a asumat, dar, cu siguranţă, oricare dintre ei i-ar recunoaşte alura şi calităţile de politician pe care şi le-a etalat cu dezinvoltura unui exchibiţionist în ultimii 14 ani. Mocnită îndelung şi exersată până la perfecţiune, ultima sa ieşire la rampă, în care şi-a prezentat demisia din toate funcţiile deţinute în Partidul Democrat şi retragerea, pentru o vreme (?!), din viaţa publică, ar fi avut un alt impact mediatic şi certe beneficii politice, dacă nu ar fi avut loc cu doar o săptămână înainte de gongul inaugural al ultimei tragicomedii electorale improvizate în anticamera Uniunii Europene. Un demers politic fără finalitate are ceva din inutilitatea frecţiei la piciorul de lemn al oricărei democraţii originale. Or, ecuaţia de conştiinţă dezlegată de Octavian Bot, la fel ca un colet cu medicamente vitale, care este notificat la domiciliul bolnavului pe acelaşi mandat poştal cu ajutorul de înmormântare, mai are cel puţin o necunoscută: De ce abia acum?! O întrebare la care nici măcar abilul politician nu a reuşit să ofere un răspuns plauzibil, improvizând ceva despre revoltă, demagogie şi coaliţie pentru un parlament curat-murdar. Cu siguranţă că, alături de Mihai Bar, Octavian Bot este marele perdant al purgatoriului electoral din această toamnă. Însă, spre deosebire de resemnarea lui Bar, care a preferat o retragere fără torţe, acceptând să rămână soldat credincios al partidului care l-a făcut când om, când neom, revolta lui Bot tranşează dureros dilema cu care orice politician se confruntă cel puţin o dată în carieră: o zi, vultur, sau, o viaţă, cioară? Cântecul de lebădă pe care l-a interpretat demonstrează că fiecare pasere pe limba ei pier(d)e...