Scrisori către Petru Filip Domnule primare de Oradea, numai Dumnezeu a vrut cred să ne ipostaziem deodată în candidaţi la fotoliul municipalităţii. Şi, să recunoaştem, nu este de ici, de colea! Matale, cu o clipă situat înaintea mea, te-ai cam grăbit să mă admonestezi ca fiind un competitor oarecare. Sigur, este dreptul matale să faci ierarhiile pe care le vrei, cum la fel e dreptul matale să te şi vezi reaşezat în fotoliul rezervat întâiului gospodar, da` matale n-ai cum să ştii că este nevoie şi de sceptru! Altfel zis, sceptru ar însemna o recunoaştere, ar însemna şi o coeziune a voinţelor unor locuitori care, de lehamite, se pare că n-ar mai vrea să dea buzna la urne. Aici este schepsisul, domnu ... abia aici, dar cum să-l înţelegi dacă nu te ieşi din aerul pompozităţii. Nu se pune problema să mă fi supărat că matale ai fi avut indecenţa să mă aşezi pe treapta primară a ierarhiei, dar m-a ofuscat acest gest pentru că nu înţeleg de ce tocmai mie mi-ai impus dimensiunea obişnuitului. Nu se poate să nu-ţi tremure pantalonii când ştii foarte bine ce priză am eu la bihoreni. Aici aş accentua că ţi-ar trebui ceva sânge prin vine care să dea compatibilitate adoptării. Ba chiar ţi-aş aminti că şi în perceperea obiceiurilor este nevoie de ceva congenital, altfel n-ai cum să înţelegi zbaterile înaintaşilor care aici au osemintele îngropate spre neuitare. Degeaba stai ascuns după premoniţiile sondajelor, încercând să transferi dimensiunea fetişului în joacă de copii. Eu şi ai mei ştim prea bine ce se mănâncă administrarea pe care ai oferit-o de neînţeles atâta vreme. Eu şi ai mei ştim să ne ferim de asperităţile declaraţiilor matale spre nonagresiune, da` matale ?! Cum altfel să înţelegem, eu şi ai mei, că este o pur şi simplu pură întâmplare întâmplarea ca din 20 (douăzeci!) de întâlniri televizate pe un post local de televiziune (şi nu oricare acesta!) noi amândoi să nu ne scăldăm unul în privirile altuia, cum?! Eu nu ştiu răspunsul, dar e ceva miasmatic aici! Şi mi-au atras atenţia unii orădeni că joaca aceasta n-are iz bihorenesc. Noi ne-o spunem în faţă, iar dacă nu ne putem stăpâni şi de ne batem, tot deschis o facem, nu pe la spate! Aci să amintesc tot ce zic unii oameni de prin urbe, cum că procedurile la care te-ai dedat matale seamănă al dracului cu firul roşu care desemnează trăsătura fundamentală a partidului care te găzduieşte. Dar, Petrică, pardon, încă domnule primare, adu-ţi matale aminte bine că au mai încercat unii s-o pună d-un război cu mine, au greşit însă că n-au înţeles niciodată că o bătălie câştigată nu înseamnă şi războiul. Bieţii, mi-e milă, cum mi-e milă şi faţă de aceste jocuri ale tale, deşi te invitasem public să ne duelăm în arenă. Nu-i nimic, Petrică, nu-i nimic, e o zi de sărbătoare azi pentru mine şi ai mei, nu vreau să fiu trist, dar te avertizez că nu te voi lăsa în pace. Nu se poate să ai somnul plin de vise, eu şi ai mei vom fi coşmarul tău! P.S. Fii liniştit, te vom lăsa să stai în cetate, dar îţi vom strica jucăriile, îţi vom încurca regulile jocului, iar chestiunea cu întâmplarea pur întâmplătoare, să fii convins că-i vom veni de hac nodului gordian. Şi o vom face cum numai noi ştim: BIHORENEŞTE! Fără nici un pic de ură, Mihai Bar