EVOCĂRI: PETRE DULFU - CÂNTĂREŢ AL UNIRII

Prin numele şi faima lui Petre Dulfu reaşezăm iubirea de neam şi ţară la locul de cinste a luptei pentru un mare ideal naţional. Acestui ideal, în 1919, (la o lună de la încheierea festivităţii de la Alba-Iulia) Petre Dulfu i-a închinat, un volum de versuri (noi şi vechi) intitulat simbolic:"Visuri împlinite".

Petre Dulfu (1856-1953) a fost debutat, în revista „Familia" (1873) de inimosul Iosif Vulcan, la şase ani după descoperirea de către acesta, a lui Eminescu, căruia îi fusese „naşul literar". Prin pana lui Petre Dulfu, plaiurile ardelene (se născuse în sătucul Tohat, aşezare de pe malul Someşului, nu departe de Baia Mare) înscriu numele unui valoros cadru didactic şi poet, care, după terminarea studiilor superioare, la Cluj, (1881), a trecut Carpaţii, devenind profesor de pedagogie-psihologie, timp de 42 de ani, la vestita Şcoală Normală din Bucureşti.
Profesorul P. Dulfu era dublat de poetul cu acelaşi nume, creator apreciat de G. Călinescu în cunoscuta-i istorie literară pentru „scrierile sale valoroase destinate poporului şi pentru gândul înfăptuirii epopeii naţionale, eveniment la care visau toţi condeierii transilvăneni". Prin pana sa, P. Dulfu a cântat măreţul act de acum 89 de ani, eveniment care a marcat făurirea statului naţional român unitar. El, de fapt, a cântat toate evenimentele (dintre 1877 - 1918) la care a participat cu inima şi talentul său. Apreciat pentru ceea ce a lăsat moştenire istoriei literaturii române („Isprăvile lui Păcală", „Gruia lui Novac" şa.) în cei 72 de ani de activitate literară, P. Dulfu a ţinut mereu aprinsă nădejdea (generaţiilor de elevi şi de cititori) că va veni odată şi odată momentul unirii tuturor românilor. Prin lupta necurmată a forţelor înaintate ale vremii, ziua mult visată a sosit. Pe atunci avea 62 de ani şi încă mai slujea catedra cu o conştiinciozitate exemplară, în sensul că orice i s-ar fi întâmplat, el nu ar fi lipsit niciodată de la ore. (N-a lipsit nici chiar atunci când fiul său, Eugen, la numai 20 de ani şi-a pierdut viaţt într-un accident); în dimineaţa acelei zile, P. Dulfu a mers la şcoală, şi-a ţinut lecţiile, iar după-amiază şi-a îngropat băiatul. Doar în ziua memorabilă de 1 Decembrie 1918, P. Dulfu, cu toate că a mers la şcoală, nu şi-a ţinut orele. Intrând în clasă numai atât a putut spune elevilor săi: „Azi, domnilor, nu mai facem lecţiuni". S-a îndreptat spre uşă şi şi-a şters discret lacrimile. Normaliştii au înţeles că inima lui de fiu al Ardealului era în mare zi de praznic. Această sărbătoare o aşteptase demult şi sosirea ei l-a mişcat profund, inspirându-l în multe din poeziile sale.
Imediat după 1 Decembrie 1918, el a scos o plachetă de versuri intitulată simbolic: „Visuri împlinite" (Bucureşti, 1919), în care a cântat visul de aur al transilvănenilor, al întregului popor român de pretutindeni.
Din motive de economie de spaţiu ne vom referi la două poezii ale acestui volum (el, de fapt îşi aşteaptă reeditarea de 80 de ani). Prima, adecvată momentului, a fost intitulată: „În Alba Iulia". Ea era inspirată din istoria eroică a neamului şi din prezentul spiritual manifestat atât de dinamic. În ziua-sărbătoare, oamenii vin aici de pretutindeni cu „veselia pe-a lor faţă" şi păşesc în cetatea în care, cu trei veacuri în urmă, a intrat Mihai Viteazul, domnitorul ce urmărea acelaşi ţel, care atunci nu a putut fi atins: „În Alba Iulia, cetatea/ Viteazul voievod Mihaiu... priviţi: Curg valuri, valuri, azi Românii/ C-acelaşi gând la drum porniţi".
Mulţimea era veselă cum n-a fost niciodată, fiindcă de acum, poporul român de aici este liber; el a scuturat lanţurile robiei cumplite şi nu se mai pleacă jugului străin. Sunt amintiţi bravul Horea, Cloşca, şi Crişan, eroi care aici, în văzul lumii şi-au dat viaţa pentru libertate. Dorinţa poporului român adunat aici este aceea de a fi stăpân în ţara în care începe să-i aparţină: „Căci vor de-acum stăpânitori să fie / Pe-al lor pământ... şi să unească, / Pe veci frumoasa lor moşie/ Cu Ţara Românească!".
În cetatea Alba Iulia, unde, altădată au stat închişi martirii neamului nostru, acum fâlfâie, pe toate zidurile stindardele româneşti. „Tribunii vestesc poporul, / că-i fapt îndeplinit unire / şi stropi de lacrimi de sub gene / La toţi le stoarce fericirea!" / Şi, până sus în cer la Domnul / Se-nalţă vesela strigare / Din mii şi mii de piepturi scoasă: Trăiască România Mare!"
Poetul simte că în aerul deasupra cetăţii plutesc sfinte umbrele lui Mihai, Horea şi Iancu care zic într-un glas: „Nepoţi! În această zi / Aţi făptuit, ce noi degeaba / Truditu-ne-am a-nfăptui! / ... Onoare vouă şi mărire / Noi moarte amară-am îndurat; / Dar, azi săltăm de fericire; / Voi, bravi urmaşi ne-aţi răzbunat!" Trecutul nostru istoric şi la Petre Dulfu, generează naşterea unui lirism adânc, evenimentele istorice legate de Mihai, Horea şi Iancu exprimă poetic o viaţă îndelungată de luptă şi de jertfe în numele adunării laolaltă a fraţilor spre a se suda visata unire.
Legată de acelaşi eveniment este „Unirea" o altă poezie în care P. Dulfu a oglindit semeţia momentului istoric. El arată că, dacă oamenii nu se unesc în lupta pentru înlăturarea asupririi, atunci orice atac al duşmanului îi împrăştie. „Nisipul de pe maluri / Văzut-aţi ce uşor / e spulberat în aer / De orice vântişor?" Când însă, nisipul se uneşte grăunte cu grăunte, atunci se formează o stâncă de granit ce stă neclintită în calea duşmanilor. „Şi ce-i pasă stâncii / De-a vântului suflare? / Din loc nici uraganul / S-o mişte nu-i în stare!".

Unirea, acest ideal şi la P. Dulfu (ca la toţi cei care l-au cântat) aşa cum arată şi V. Fanache, a reprezentat o stare de vis, pe lângă o stare de fapt. Năzuinţa de libertate şi cea de unire se logodesc într-o viziune unică, împlinirea unirii echivalând cu obţinerea libertăţii ednice, condiţie esenţială pentru afirmarea spiritului naţional. Petre Dulfu prin placheta sa de versuri a fost printre cei dintâi poeţi care a salutat, în alese forme poetice una din zilele de neuitat ale neamului românesc.