Pentru o mare parte a românilor, 8 mai 1921 nu are nicio relevanţă. Şi totuşi, data respectivă marchează un eveniment care a influenţat destinul României pentru aproape o jumătate de secol: înfiinţarea Partidului Comunist din România (PCdR), numit la începuturile lui şi Partidul Socialist-Comunist (Secţia Română a Internaţionalei Comuniste). De fapt, a fost vorba de o ruptură de Partidul Socialist din România, grupul dirijat de la Moscova afiliind noua formaţiune Internaţionalei a III-a Comunistă, cunoscută şi sub numele de Comintern.

 

Dacă nu era scandalul provocat de intervenţia haotică a poliţiei în timpul şedinţei de constituire a PCdR urmat apoi de procesul intentat imediat participanţilor, evenimentul ar fi trecut neobservat. Ulterior, istoriografia oficială comunistă va folosi din plin scandalul generat atunci pentru a-i îmbrăca într-o aureolă eroică pe membrii fondatori.

Înainte de 8 mai 1921, o delegaţie a socialiştilor români a făcut o vizită în URSS, la Harkov, unde li se cere afilierea la Comintern, o condiţie pe care sovieticii au impus-o fără negocieri. Din delegaţie făceau parte Gheorghe Cristescu, viitorul secretar general al partidului între anii 1921-1924, Al. Dobrogeanu-Gherea, Constantin Popovici, D. Fabian, Ion Flueraş şi bihoreanul Eugen Rozvan. "Aceste nume care neiniţiaţilor nu spun mare lucru sunt totuşi caracteristice pentru destinul unor conducători: au supravieţuit represiunilor staliniste de mai târziu numai cei care au abandonat partidul comunist, revenind în mişcarea socialistă şi au rămas în ţară", arată istoricul Victor Frunză în cartea sa "Istoria stalinismului în România". Delegaţia română nu avea însă împuternicire să decidă o afiliere la Comintern, mandatul lor având un pur caracter informativ. După câteva întâlniri cu Vladimir Ilici Lenin şi alţi demnitari ai sovietelor, delegaţia se întoarce în ţară. Congresul de constituire îşi începe lucrările pe data de 8 mai, după alegerea prezidiului şi a comisiilor de lucru, sunt adoptate mai multe moţiuni. Punctul esenţial al congresului l-a reprezentat afilierea necondiţionată la Comintern, votată pe 11 mai de 438 de delegaţi, 111 exprimându-şi rezerve. Problema afilierii necondiţionate era spinoasă pentru români, datorită viziunii eronate a tătucului Lenin asupra ţării noastre. Astfel, în lucrarea "Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului", conducătorul statului sovietic includea România, aflată în plină renaştere naţională, printre statele imperialiste ale Europei. Ideologia sovietică reţinea în documentul intitulat: "Despre chestiunile naţionale în Europa Centrală şi Balcani" următoarele: "(...) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile, populate cu alte naţionalităţi şi constituind focare de oprimare naţională şi reacţiune socială." Imperiul roşu vroia să recupereze teritorii şi populaţii care au ales pe cale democratică să intre în componenţa noilor state naţionale apărute după Primul Război Mondial. În cazul României ţinta directă era, evident, Basarabia. În concluzie, sovieticii cereau "separarea naţională a popoarelor asuprite din Polonia, România, Grecia (...)", în teritoriile separate urmând a lua fiinţă republici muncitoreşti şi ţărăneşti, bineînţeles, supuse Moscovei. Cominternul cerea pur şi simplu PCdR ca în problema Transilvaniei şi Dobrogei să ceară separarea acestora de România în regiuni independente.

Votarea afilierii la Comintern şi acceptarea viziunii sovietice asupra viitorului României a determinat reacţia autorităţilor. În ultima zi de congres, forţe poliţieneşti au năvălit în sală şi i-au arestat pe participanţii care au votat afilierea, transportându-i la închisorile din Văcăreşti şi Jilava, unde sunt ţinuţi aproape un an. Procesul începe la 23 ianuarie 1922 în clădirea Cercului Militar de pe Dealul Spirii, comuniştii fiind judecaţi de Curtea Marţială deoarece se făceau vinovaţi de acţiuni îndreptate împotriva statului român. Procesul se finalizează în 22 august, când sunt amnistiaţi 212 acuzaţi, alţii fiind condamnaţi la diverse pedepse. Prin legea Mîrzescu din 1924 partidul este scos în afara legii, acţiune care i-a convenit de minune lui Stalin, noul ţar de la Moscova urmărind în permanenţă ilegalizarea PCdR şi subordonarea totală scopurilor sovietice, până când va sosi vremea...

De reţinut că la Congresul Cominternului de la Moscova din iunie-iulie 1921 comuniştii români nu au fost prezenţi fiind arestaţi, astfel că PCdR a fost reprezentat de comunişti aflaţi în Rusia. Aceştia vor constitui partidul comunist exterior, care îl va înlocui ulterior pe cel constituit în ţară prin numiri directe dictate de Comintern. În concluzie, impunerea obligativităţii subminării statului naţional din interior a însemnat scoaterea în afara legii a partidului, dar şi lichidarea oricărei speranţe de atragere a maselor. Pentru români partidul comunist nu era atractiv, în schimb minoritarii maghiari sau evrei s-au dovedit mai interesaţi.

Eugen Rozvan, comunistul originar din Salonta care a participat la fondarea PCdR, are o soartă tragică, dispărând în Gulag. Activează în ilegalitate până în 1931 când trece graniţa clandestin în Cehoslovacia. În iarna lui 1932 ajunge în URSS fiind angajat la Institutul de politică şi Relaţii Internaţionale din Moscova. Cade însă victimă în epurările ordonate de Stalin, fiind arestat în 16 decembrie 1937. Pe 20 mai 1938 este executat.