30 august 1940 În zilele noastre se vorbeşte foarte mult despre Transilvania ca spaţiu de complementaritate, ca zonă de interacţiune culturală şi etnică cu anumită specificitate. Din această perspectivă, care nu poate fi respinsă, Transilvania poate apărea ca un spaţiu propice cosmopolitismului, adică acelor curente de unificare interetnică şi interculturală, de amestec de culturi, stereotipuri şi substraturi culturale. Această Transilvanie, multietnică şi multiculturală este privită cumva ca o prelungire a unui spaţiu consacrat al cosmopolitismului, anume Europa Centrală. În această viziune Ardealul este un spaţiu al împăcărilor interetnice, un loc al consensului popoarelor şi culturilor, din care a dispărut orice urmă de violenţă fizică sau simbolică, subiectivă sau obiectivă. O asemenea perspectivă ascunde, din nefericire, o mare doză de utopie. Adevărul este că, oricât ne-am dori ca Ardealul să fie acel spaţiu de care se vorbeşte azi, el este în realitate, încă, un câmp al luptei pentru supremaţie etnică şi culturală. Din acest spaţiu nu a dispărut nici "fantasma Imperiului ungar", fenomene de care trebuie să se ţină seama şi care trebuie canalizate obiectiv pentru a le înţelege resorturile şi semnificaţiile. În cele ce urmează vom analiza câteva cazuri concrete de tortură prin maghiarizare, fie că e vorba de procedeul pur fizic, fie de cel spiritual. Vom ţine mereu cont de cadrul teoretic trasat iniţial cu ajutorul antropologiei. Segmentul revizionist al liderilor maghiari încă fumegă... Relaţiile între poporul român şi poporul maghiar au fost marcate în istorie de momente deosebit de tensionate, pe care conştiinţa colectivă a celor doua etnii nu le-a abandonat uitării. În legătură cu aceste confruntări interetnice, de cele mai multe ori imaginea vinovăţiei a fost atribuită poporului maghiar. Fără să facem uz de subiectivitate şi un partizanat etnic vom spune că mai toţi istoricii români şi străini care s-au raportat imparţial la fenomen au recunoscut în poporul român victima, iar în cel maghiar - agresorul. În prezent, o parte a liderilor maghiarilor din România, căreia putem să-i spunem segmentul revizionist al liderilor maghiari din România, încearcă să impună o nouă teză despre relaţiile dintre cele două popoare, o teză în răspăr cu cea amintită mai sus, anume teza atrocităţilor reciproce româno-maghiare. Impunerea unei asemenea poziţii reprezintă o miză foarte importantă pentru revizionismul maghiar, căci ea ar reuşi să elimine vechea teză, corectă, a istoriografiei tradiţionale, conform căreia, aşa cum am spus, agresiunea a pornit dinspre poporul maghiar. O asemenea teză caută să aducă cele două popoare la acelaşi statut al vinovăţiei, ceea ce, desigur, serveşte exclusiv interesului maghiar. Implantarea unei asemenea teze se face, printre altele, prin inventarea unei serii de falşi eroi maghiari pe pământul românesc. Falsul martiraj este folosit în scopuri propagandistice şi etnocratice de către elita maghiară pentru a oculta adevărul istoric, adică faptul că adevăratul martiraj este cel românesc, ungurii fiind dimpotrivă, tocmai cei care au practicat torturile cele mai inimaginabile împotriva românilor din Transilvania. 1940 - semnalul crimelor şi al torturilor Această tortură îndeplineşte funcţia de a marca corpul poporului român cu pecetea unei anumite voinţe, cea maghiară. O formă a acestei torturi o reprezintă permanenta reprimare etnică la care au fost supuşi românii şi încercarea de maghiarizare a lor. Fenomenul, cunoscut atât de bine din istorie, continuă în zilele noastre, sub ochii noştri. Maghiarizarea românilor în judeţele Harghita şi Covasna a atins cote alarmante. Pentru a ne referi chiar la cazuri de violenţă fizică, aşa cum sugerează sensul primar al termenului de tortură, vom aminti cifre, date concrete din zona exclusivă a bestialităţii: doar în intervalul septembrie-octombrie 1940, în cele 11 judeţe răpite României prin Diktatul de la Viena, cotropitorii unguri se fac vinovaţi de 919 omoruri, 1126 schingiuiri, 4126 bătăi, 15893 arestări pe criterii etnice, 124 profanări, 78 devastări colective, 447 devastări individuale. Dintre acestea, în judeţul Trei Scaune au fost înregistrate: 23 omoruri, 69 schingiuiri, 258 bătăi, 381 arestări pe criterii etnice, 25 profanări, 11 devastări colective şi 160 devastări individuale. În legatură cu aceste fenomene trebuie făcută următoarea observaţie: tortura pe care ele o reprezintă (în plan antropologic) nu este urmarea unei voinţe colective a unei societăţi aplicată asupra membrilor săi. Tortura la care a fost supusă populaţia românească este de un tip aparte decât cel descris de antropologul francez Pierre Clastres, pentru că Legea care se cerea a fi înscrisă societăţii era una străină. Altfel spus, nu există nici o îndreptăţire a acestei torturi câtă vreme voinţa socială era străină de "corpul" căruia i se aplică. În această ecuaţie, evident, corpul e reprezentat de poporul român din Ardeal, iar voinţa socială de elita războinică maghiară. Pentru ca tortura să fie suportabilă, ea trebuie să fie legitimă, întocmai cum violenţa exercitată de autoritatea statului este suportabilă în virtutea recunoaşterii întemeierii ei legitime. Ne întrebăm, însă, ce fel de legitimitate putea să invoce elita maghiară în încercarea ei de deznaţionalizare a elementului românesc. Reprimarea sângeroasă a elementului românesc Vom prezenta în cele ce urmează un episod dramatic petrecut în Ardealul ocupat în urma Diktatului de la Viena, episod care reflectă atât un caz concret de tortură împotriva firii cât şi unul de fals martiraj.În toamna anului 1940, după cedarea Ardealului şi instaurarea administraţiei maghiare, în judeţul Trei Scaune a început reprimarea sângeroasă a elementului românesc din zonă. Formaţiuni paramilitare maghiare, cum au fost szekely hotaror hadosztaly (divizia secuiască de frontieră) au acţionat cu sălbăticie în zonă, comiţând crime, jafuri, devastări etc. Era preconizată chiar, de către liderii acestor formaţiuni paramilitare o "noapte a Sfântului Bartolomeu" pentru populaţia română din zonă. Un anume Aczel Ede, baron care conducea o altă organizaţie paramilitară, numită "a zdrenţăroşilor unguri", declară deschis: "Pe aceşti valahi puturoşi, opincari, trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe dusmanii noştri (...) Nu este păcat ! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extirpa această bandă de puturoşi, de valahi opincari. Vom organiza o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor". Aceste declaraţii nu au fost simple exaltaţii oratorice. Ele au fost puse în practică cu o cruzime care iţi taie respiraţia. Astfel, în 1944, la 4 septembrie, când trupele germano-ungare se retrăgeau din zona actualului judeţ Covasna (atunci Trei Scaune), urmărite de forţele româno-ruse, câţiva etnici maghiari din comuna Aiţa Seacă au omorât aproximativ 20 de soldaţi ai armatei române care pătrundeau în Ardealul vremelnic ocupat. Crimele au fost de două tipuri: unele "normale", prin împuşcare, iar altele de o bestialitate înfiorătoare. Iată cum descrie un document al epocii un astfel de episod: "Nagy Alexandru, de 21 de ani şi Nagy Andrei, de 24 de ani, au tăiat picioarele, mâinile şi au zdrobit craniul, cu toporul, unui locotenent român ce era rănit şi care s-a rugat de ei să-i cruţe viaţa, pentru că are de hrănit patru copii. O altă parte din maghiari s-au urcat cu mitralierele în turla bisericii reformate şi i-au ucis pe ostaşii români când îi zăreau. Nagy Andrei a mai tăiat capul unui ostas român" (Nota informativă nr.4 din 28.09.1944 a Legiunii de Jandarmi Trei Scaune). Acesta nu este un episod singular, el ilustrează însă, la un nivel exemplar drama românilor ardeleni minoritari într-o zonă dominată de o populaţie barbară şi resentimentală. Falsul martiraj O altă formă, a procesului de maghiarizare este reprezentată de falsul martiraj. După retragerea armatelor germano-ungare şi revenirea puterii româneşti in zona judeţului Trei Scaune, criminalii maghiari de care am vorbit au fost pedepsiţi cu cruzime egală de detaşamentele paramilitare româneşti din batalionul Iuliu Maniu, constituit la Braşov. Comandantul acestui batalion, Gavrilă Olteanu, descrie în cuvinte amare, într-o scrisoare adresată lui Iuliu Maniu, crimele îngrozitoare pe care le-a descoperit şi sentimentele tragice pe care le-a simţit la aflarea monstruozităţilor săvârşite de maghiari: "La cererea românilor din Aita Seacă am plecat la faţa locului cu o companie eu personal, căci nu vroiam să cred crimelor descrise (...) Care om din ţară s-ar fi putut stăpâni a executa numai pe criminalii ordinari şi nu ar fi aprins tot satul să ardă cu toate vieţuitoarele lui". Vinovaţii au fost pedepsiţi exemplar. S-a făcut dreptate. Din vinovaţi, eroi! După 1989, însă, liderii U.D.M.R. au încercat să-i transforme pe acei conaţionali criminali ai lor în eroi ai etniei maghiare. Este o răsturnare de sensuri uluitoare. Crima nu poate să fie obiect de cult, indiferent căror interese li se subordonează. În 1944, în comuna Aita Seacă a fost ridicat un monument format din treisprezece blocuri de piatră în memoria criminalilor unguri executaţi la 26 septembrie 1944. A început astfel o acţiune interesat politică de recuperare a memoriei respectivilor criminali. U.D.M.R.-ul încearcă să iniţieze o istorie simbolică cu iz patriotic pornind de la episodul barbar al unei crime etnice. O asemenea acţiune nu are decât o valoare propagandistică, este o falsă comemorare, bazată pe un fals martiraj, care însă, dacă va reuşi poate periclita echilibrul etno-spiritual al zonei respective. Din acest motiv, acţiunea mincinoasă a U.D.M.R.-ului trebuie stopată până nu e prea tarziu