Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a luat prin surprindere Bucureştiul, lăsându-l fără aliaţi. Profitând de confuzia creată, U.R.S.S. prezintă la 26 iunie 1940 un ultimatum României prin care cerea Basarabia şi Bucovina de Nord. Fără sprijin extern, România acceptă ultimatumul. De asemenea, la 30 august 1940 prin Dictatul de la Viena, nordul Transilvaniei (43.500 kilometri) era cedat Ungariei sub presiunea Germaniei şi Italiei, iar la 7 septembrie 1940 prin Tratatul de la Craiova, Bulgaria lua sudul Dobrogei. În 74 de zile, România pierdea 101.129 kilometri pătraţi şi 6.821.007 de locuitori. Prin Dictatul de la Viena, Ungaria fură de la România, Transilvania de Nord. Peste 300.000 de români se refugiază în România, peste 150.000 sunt deportaţi de autorităţile ungureşti şi peste 50.000 de români sunt exterminaţi de hortişti. Perioada 1940-1945 a fost o una de coşmar pentru românii de pe teritoriile din Transilvania de Nord, cotropite de Ungaria. Hitler-artizanul noii frontiere Sub presiunea directă a Berlinului şi cu ajutorul dat de Musolini guvernul român a fost obligat să înceapă convorbiri cu guvernul Ungariei care dorea revizuirea frontierelor. Discuţiile s-au purtat la Turnu Severin în zilele de 16 şi 24 august 1940. Trimişii lui Horthy pretindeau un teritoriu de 96.000 kilometri pătraţi cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori dintre care 2 milioane erau români. Cererile maghiarilor au fost respinse de guvernul de la Bucureşti. Drept urmare, Hitler preia reglementarea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei cautând să deschidă iar lupta şi accesul trupelor germane spre Budapesta şi Bucureşti. Noua frontieră a fost fixată de Hitler în ziua de 27 august. În acest fel Germania a pus stăpânire pe crestele Carpaţilor Răsăriteni, ce constituiau o pozitie strategica extrem de importantă, noua frontieră pătrunzând adanc în inima Romaniei, oprindu-se în apropierea Braşovului. De aici până în Valea Prahovei, unde se găseau imense resurse de petrol nu mai erau decât caţiva kilometri. În afara motivelor de ordin strategic şi militar, Hitler a înţeles să dea diferendului teritorial ungaro-român, o regelementare în spirit nazist care să dezbine şi mai mult cele două state. Aşa se explică faptul că Ungariei nu i s-a dat tot teritoriul cerut, pentru a determina guvernul de la Budapesta ca şi în viitor să susţină Reichul. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că România nu se va împăca niciodată cu pierderea nordului Transilvaniei şi va face importante concesii economice Germaniei în speranţa revizuirii Dictatului de la Viena. "O piesă scrisă dinainte" În seara de 27 august guvernul român a primit invitaţia de a trimite la Viena o delegaţie în vederea soluţionării pretenţiilor teritoriale ale Ungariei. Din partea guvernului român au fost trimişi Mihail Manoilescu şi Valer Pop. Încercările diplomatice ale celor doi au fost zadarnice. "Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nici o singură vorbă, nici un singur gest nu se poate schimba", telegrafia Manoilescu la ora 22.45 în ziua de 29 august. De fapt, la Viena, Ribbentrop şi Ciano, reprezentanţii Germaniei şi ai Italiei au impus României să accepte cedarea părţii de nord-vest a României în favoarea Ungariei, deoarece în caz contrar, ţara noastră va fi invadată din mai multe direcţii şi ştearsă de pe hartă. Consiliul de Coroană a dezbătut în noaptea de 29 spre 30 august cererea ultimativă de la Viena. După discuţii tensionate, la ora 3.00 dimineata, s-a votat cu 19 la 10 pentru primirea arbitrajului. S-a considerat că România nu se putea apăra în faţa unor forţe militare mult mai puternice. Ardealul sub teroare! În toată Transilvania au început manifestaţii la care se striga : "Jos cu Hitler! Jos cu Mussolini! Nu dăm Transilvania!" În data de 31 august s-a şi început evacuarea teritoriilor cedate. Noua graniţă urma linia de sud: Salonta-Sud, Oradea Sud, Huedin, Cluj, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe. Intrarea trupelor ungare în Ardealul de Nord, la începutul lunii septembrie 1940, a deschis calea unor represiuni brutale, care au lovit în primul rând capii bisericeşti şi intelectualitatea românească. Aşa cum au decurs evenimentele, era limpede că autorităţile ungare doreau ceva mai mult decât o revenire la statutul privilegiilor de dinainte de primul război mondial; se urmărea o purificare etnică a teritoriului anexat. Sute de preoţi şi patrioţi români au fost expulzaţi. A urmat măcelul românilor, cele mai tragice evenimente având loc în localităţile Ip şi Trăznea. Oradea, ultima redută Cea mai importantă rezistenţă din partea populaţiei au primit-o trupele maghiare în Oradea. În ziua de 1 septembrie, mii de români s-au adunat spontan în centrul oraşului după care au pornit cu toţii spre Piaţa Unirii. Aici, un ofiţer superior din armata română, decorat cu ordinul Mihai Viteazu, s-a urcat pe un podium improvizat şi, în semn de protest, şi-a rupt sabia în două, dupa care şi-a aruncat mantia. Comandantul regimentului 1 fortificaţii, aflat în retragere cu unitatea, a oprit regimentul şi s-a alăturat manifestanţilor. O parte a demonstranţilor au atacat cu pietre Consulatul German, unii dintre ei reuşind să pătrundă în cladire. În acelaşi timp, în Oradea au avut loc manifestaţii duşmănoase ale naţionaliştilor maghiari care au arborat drapelul maghiar şi au provocat unele greutăţi evacuărilor. Exista, la un moment dat, chiar pericolul ruperii legăturilor telefonice cu restul ţării, ceea ce a reclamat ocuparea clădirii Poştei de către trupele române. "Garda Naţională Horthystă" din Oradea, care ia fiinţă în 1 septembrie 1940, condusă de Dobozy Geza, de tehnicianul Kozma Ozkar, Teleki Kalman şi alţii, a trecut la acţiuni deschise. Trei tineri au arborat drapelul maghiar pe clădirea poliţiei, în timp ce alţi membri ai "gărzii" au atacat Poşta, iar militarii români se aflau în retragere. Tot în Oradea, au avut loc însemnate ciocniri între trupele române şi maghiare. Referitor la demonstraţia din Oradea, delegaţia germană de la Bucureşti, într-o comunicare din 2 septembrie făcută comandamentului superior al armatei germane, relata: "Ieri au avut loc în toată ţara mari demonstraţii antigermane, în special la Braşov, Cluj, Oradea, Sighişoara şi Bucureşti. Mare îndârjire în armată contra Germaniei". În zilele următoare sute de mii de români au fost nevoiţi să îşi abandoneze locuinţele şi să se retragă odată cu armata română. Ulterior, alte mii de români au fost nevoiţi să fugă din faţa horthyştilor. "O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi!" Iată ce scria în memoriile sale câteva zile mai târziu, unul dintre membrii delegaţiei române care a participat la discuţiile de la Viena. "Am observat întâi că este o hartă româneasca. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul ... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, din cenuşiu, negru ...În clipa aceea, mi-am pierdut cunoştinţa. Nu mai trăisem o asemenea senzaţie fizică decât cu 22 de ani în urmă, când o injecţie cu novocaină la o operaţie mă făcuse să trec pentru o clipă pe lumea cealaltă, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis. Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dornberg a deschis uşa alergând prin mulţimea care umplea sălile strigând: "un pahar cuapă, un pahar cu apă..." Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silă să-l beau. Am început să văd din nou şi am avut puterea să duc mai departe calvarul. Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase şi atâtea gânduri bune pentru ţara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot aşa."