Lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau a fost înfiinţat de SS în iunie 1940 în suburbiile oraşului Oswiecim aflat în teritoriile poloneze anexate de cel de-al III-lea Reich. Cei mai mulţi dintre evreii aduşi aici erau trimişi imediat spre camerele de gazare şi ucişi cu Cyklon B. Alţii erau trimişi în barăcile de lemn şi obligaţi să muncească. Erau cei mai "norocoşi". Chiar şi aceştia mureau în număr foarte mare din cauza bolilor, foamei şi alimentaţiei insuficiente sau în urma torturilor la care erau supuşi. Trupurile lor erau incinerate în crematorii. Bagajele lor erau sortate, iar cele mai valoroase bunuri erau trimise în Germania. Peste 30.000 de orădeni exterminaţi La Auschwitz au fost deportaţi aproximativ 33.000 de perioada detenţiei. Oraşul Oradea a pierdut atunci aproape un sfert dintre locuitori. Înainte de îmbarcare, evreii au fost închişi în două ghetouri, unul aflat în Ioşia, celălalt, în perimetrul situat între actualele străzi Moşoiu, Avram Iancu, Sucevei şi Piaţa Cetate. Transportul s-a făcut cu vagoane de marfă, în fiecare dintre acestea fiind înghesuiţi cîte 100-120 de persoane. Printre puţinii orădeni supravieţuitori ai lagărului de la Auschwitz se numără şi Iudith Varadi. La cei 80 de ani împliniţi în urmă cu câteva zile, Iudith Varadi plânge în timp ce relatează întâmplările prin care a trecut în timpul detenţiei. De fapt, la această oră, la Oradea, mai trăiesc doar cinci supravieţuitori ai lagărului morţii. "Credeam că mergem la muncă" " Nu mai ştiu când am fost urcaţi în vagoanele din parcul Reday, dar acolo am ajuns pe data de 8 mai, care mi-a fost confirmată de Crucea Roşie. Cel mai greu moment a fost acela în care am fost despărţită, pe peronul gării din Auschwitz, de fratele meu, care atunci avea 13 ani şi de mama mea. De atunci nu i-am mai văzut niciodată şi cred că au pierit în crematoriu", povesteşte Iudith Varadi. "În timpul transportului, au murit foarte multe persoane. Eu am scăpat, fiindcă am nimerit lângă o gură de aerisire. Credeam că suntem duşi la muncă, aşa că am adus cu mine şi diploma de bacalaureat (abia terminasem liceul). După ce am ieşit din haosul de pe peron, am fost izolată într-o baracă împreună cu alte câteva mii de femei. Pe un prici de 1,5 metri lungime şi patru metri lăţime, dormeam 10 persoane. Pe peron am fost nevoiţi să ne dezbrăcăm complet. În baracă ni s-au aruncat la grămadă haine lungi de culoare maro. Pe spate se afla o cruce, a mea fiind de culoare roşie, deşi nu aveam nimic în comun cu comuniştii", relatează orădeanca. "Nu îmi păsa dacă muream" Programul zilnic era cam acelaşi. Dimineaţa ne trezeam pe la cinci, şase, după care aveam timp două ore să ne aranjăm câte ceva. Apoi, eram scoşi pe platou, unde stăteam în picioare două-trei ore, indiferent câte grade erau afară. Din timp în timp, se făceau selecţii. Nu ştiai în care parte era bine să ajungi, dreapta sau stânga. Cert este că eram aliniaţi, iar o comisie formată din SS-işti, printre care şi medicul Mengele, hotăra asupra vieţii noastre. Cu o singură mişcare din mână, erai trimis fie la muncă, fie la crematoriu. La început mi-a fost frică, dar apoi m-am obişnuit. În lagăr era atât de greu încât nu îmi păsa dacă mor. Cel mai tare ne băteau femeile din SS", îşi aduce aminte femeia. "Un colţ de pâine, raţia pentru o zi" Mâncarea era foarte proastă. Dimineaţa, deţinuţii primeau un colţ de pâine cu o bucăţică de gem sau margarină şi o cană de surogat de cafea ce nu avea nici un gust. La amiază, se servea o supă cu arpacaş fiert şi uneori bucăţi de piele de găină pe care se vedea ştampila de control. Seara, mai primeam, uneori, o farfurie de supă. "Nu cred că avea cineva mai mult de 20-30 de kilograme. Eram atât de slăbiţi, încât ne era frică să mergem la WC. Acesta era de fapt un şanţ adânc în care foarte mulţi şi-au găsit sfârşitul", spune Iudith Varadi. "Se simţea miros de carne arsă" "În fiecare zi eram scoşi la muncă. Atunci când nu era nimic de lucru, ne puneau să mutăm pietre grele. În fiecare zi, ne gândeam să ne electrocutăm în gardul împrejmuitor. Noroc că printre noi se mai aflau oameni maturi care ne dădeau speranţă", spune orădeanca. "Nu am văzut niciodată cum erau arşi oamenii, dar în aer se simţea mirosul greu specific cadavrelor arse şi se vedea fumul continuu din crematorii. Toţi ştiau că cei care nu se mai întorceau în baracă au fost arşi, dar nu ne mai păsa. Nu mai aveam sentimente pentru nimeni. Nu ştiai când eşti dus să te speli sau să fii gazat", îşi mai aminteşte femeia. "Marşul morţii" "Când s-a apropiat frontul, am fost încolonaţi şi am pornit în aşa-zisul marş al morţii. Cei care nu se mai puteau ridica erau împuşcaţi de SS-işti. După un moment de răgaz, nici eu nu m-am mai putut ridica. Atunci, s-a apropiat de mine un SS-ist care mi-a pus puşca la spate. I-am strigat să tragă, că nu îmi mai pasă de nimic. Atunci, soldatul m-a luat efectiv pe sus şi m-a aruncat în mijlocul celor care mărşăluiau. Aşa am ajuns la o baracă, unde am fost închişi de către SS-işti. A doua zi dimineaţa, uşa a fost deschisă de către ruşi. Dar aceştia ne-au lăsat mai departe în voia sorţii. Unul dintre soldaţii ruşi mi-a pus în braţe o găină vie. Două deţinute care erau de undeva de lângă Oradea au luat găina şi au dat-o unei familii, în schimbul şederii noastre în casa lor. Eram foarte bolnavă. Pe tot corpul aveam umflături pline cu puroi. Timp de două săptămâni, cele două tinere au avut grijă de rănile mele, după care am pornit spre România. Am călătorit când cu trenul, când pe jos. În drum spre casă, am mai fost internată la Praga şi la Budapesta, aşa că am ajuns la Oradea abia în martie 1946, deci după mai bine de un an", încheie Iudith Varadi relatarea. Un proiect diabolic Sistemul penitenciar de la Auschwitz era compus din cele două lagăre principale Auschwitz I şi Auschwitz II - Birkenau, în jurul cărora se mai aflau încă opt sublagăre. Iniţial, lagărul Auschwitz I era destinat deţinuţilor politici polonezi (primii deţinuţi aici au fost 728 de polonezi), dar după 1942 devine cel mai mare lagăr de exterminare a evreilor şi ţiganilor. Avea 28 de clădiri, numite ?block?, fiecare cu o destinaţie foarte precisă. La o distanţă de 3 km faţă de lagărul principal, a fost construit lagărul Auschwitz II - Birkenau. Pe o suprafaţă de 175 ha s-au ridicat 300 de clădiri - unele din cărămidă, altele din lemn (acestea fuseseră grajduri pentru cai). Într-o astfel de baracă erau îngrămădiţi până la 1.000 de prizonieri. Acest lagăr dispunea de patru crematorii cu camere de gazare, care au fost distruse de nazişti în momentul în care se retrăgeau. Condiţiile de viaţă din lagăr erau inumane: fără hrană, fără haine groase sau încălţămite. Eliberat de ruşi La 27 ianuarie 1945, lagărul a fost eliberat de trupele sovietice, care au găsit într-una dintre clădiri 7.000 kg de păr uman, împachetat în saci şi care nu a mai putut fi trimis fabricilor din Reich. De asemenea, la eliberare, au mai fost găsite câteva mii de proteze de mână sau picior, zeci de mii de ochelari, umbrele şi alte accesorii personale. Numărul victimelor de la Auschwitz e greu de stabilit cu certitudine. Deşi naziştii au înregistrat cu minuţiozitate toate datele, majoritatea documentelor au fost distruse în ultimele zile de existenţă a lagărului. Unele dintre acestea au fost însă salvate de către ruşi, fiind scoase din foc. Din datele rămase ar rezulta că numărul morţilor în lagărul de la Auschwitz a fost de aproape 2 milioane de oameni. Naziştii au vehiculat însă un număr de 4 milioane de oameni. Specialiştii sunt de cu totul altă părere. S-a făcut un calcul simplu în care s-a ţinut cont de capacitatea crematoriilor şi a gropilor comune săpate din care a rezultat că numărul victimelor de la Auschwitz a fost de 5,2 milioane de oameni. În anii 1944 şi 1945, zilnic, ajungeau la Auscwitz 50-60.000 de noi deţinuţi. În 1947, lagărul a devenit muzeul ?Auschwitz-Birkenau?, al II-lea muzeu ca întindere din Europa, după cel de la Verdun. La ceremonia de omagiere a victimelor, care se va desfăşura astăzi, la Auschwitz-Birkenau, va lua parte, printre alte oficialităţi, şi preşedintele României, Traian Băsescu.