„E trist că putem uita. Copacii nu uită: ci ei păstrează ani după ani ramura care s-a uscat; florile nu uită: ele îmbrăţişează foile uscate şi se împodobesc cu ele într-o haină a amintirilor. Cei care iubesc nu uită pe cei care nu mai sunt”. Vasile Pârvan În adevăr, 20 aprilie 1919 a fost ziua învierii Domnului şi a oraşului Oradea Mare, oraşul martir care trăise cu adevărat săptămâna patimilor, a însemnat un moment istoric în viaţa locuitorilor săi, pentru că: "Nici o parte a românismului nu a fost expusă atât de mult pieirei ca ţara Bihorului", - arăta vicarul ortodox de Oradea, Roman Ciorogariu, nimeni altul decât cel care, cu câteva ore înaintea intrării glorioase a trupelor comandate de generalul Traian Moşoiu în Oradea, fusese arestat împreună cu alţi români şi dus între baionete la primăria oraşului, spre a fi executaţi. Bihorul - "Golgota jertfelor de sânge" Jafurile şi omorurile luaseră o asemenea amploare încât Oradea trăia clipe de groază. Consiliul orăşenesc hotărăşte trimiterea unei delegaţii la Tileagd, unde a ajuns armata română, ca să intervină la comandamentul general pentru a grăbi intrarea în oraş. Delegaţia a fost compusă din: Coriolan Pop, Sever Andru, Sever Erdeli, Gh. Morar şi Nicolae Firu, care au arătat comandantului şef, generalul Moşoiu, situaţia gravă, rugându-l, totodată, să grăbească înaintarea, ceea ce s-a şi înfăptuit. La 20 aprilie, armata română a eliberat Oradea Mare. Această măreaţă zi a fost descrisă în documentele vremii în următorii termeni: "Strigăte de „Ura!” străbat văzduhul şi capul coloanelor trupelor române apare în piaţa oraşului, defilând în faţa generalului. Strada se umple de un covor de flori, peste care calcă mândri faimoşii dorobanţi, pe când tunurile bubuie, împroşcând moartea în duşmanul ce fuge de atâta măreţie. I-a fost dat armatei româneşti, le-a fost dat ostaşilor ţărani ai regelui Ferdinand să defileze, intrând în Oradea Mare pe un drum de aproape un kilometru acoperit cu flori. Aproape nouă batalioane au intrat în Oradea Mare. Soldaţii, defilând în faţa generalului, n-au mai putut ţine privirile lor înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor". Bihorul, "Golgota jertfelor de sânge", unul dintre judeţele martire, l-a primit pe general în Capitala sa, Oradea, în modul cel mai cordial. Aici, Moşoiu a făcut din nou dovada virtuţilor sale ostăşeşti. Cu un curaj fără pereche, el a pătruns, cu automobilul său, primul în oraşul de pe Crişul Repede. Mulţimea, care se adunase în Piaţă, nici nu ştia cine e persoana - erou, care are o asemenea îndrăzneală, un asemenea "tupeu", în chiar ziua Sfintelor Paşti. Autorităţile şi o parte din populaţie se refugiaseră înspre partea de unde se aşteptau trupele române. "Mai au 3 km" - anunţară nişte ştafete venite în grabă. Deodată un nor de praf şi un automobil îşi făcuse apariţia. În el era un general. Cine să fie? Mii de braţe se ridicară, aclamând pe viteazul general, care, înfruntând orice pericol, pentru a da şi mai mare impuls armatei sale, se avântase înainte de a ajunge armata în oraş, spre a vesti populaţiei că mântuirea a sosit. Un general, un general! Aşa striga mulţimea în extaz de admiraţie faţă de acest erou. Numele generalului Moşoiu a fost atunci, instinctiv, din mii de glasuri aclamat: Trăiască generalul Moşoiu, eroul nostru naţional! Ura! şi văzduhul "se cutremură de miile de strigăte de bucurie", avea să consemneze presa vremii. Toată lumea plângea. Teama de bandele roşii dispăruse era de ajuns pentru moment ca eroul să se găsească în mijlocul lor pentru ca să nu se mai teamă de nimic. Deşi nu-l văzuseră până atunci cei din Oradea Mare, imediat ce a intrat în oraş a fost un adevărat "simbol al desrobirei naţiei româneşti”. De patru luni, zi şi noapte, îl aşteptau, de patru luni de când păşise biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele "unui zeu salvator şi acum iată-l, a sosit... Ce impunător! Din ochii lui de vultur izbucnesc flăcări de ură contra duşmanului de veacuri. E în picioare în automobil. De-o dată o ploaie de flori îl acoperiră în aclamaţiile mulţimii. Era poporul care-şi da prinosul său de veneraţie armatei româneşti. Era sărbătorirea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulţimea creşte şi un ocean de capete, români, unguri, toate naţionalităţile oraşului aclamă pe viteazul general.” Salvatorul Ardealului După această întroducere în atmosfera de epocă a încerca să pui în pagină personalitatea inconfundabilă, în toată complexitatea ei şi în autenticele ei dimensiuni, a generalului Traian Moşoiu echivalează, sub multe raporturi, cu încercarea de a cuceri Everestul! Vrem să-l "silim" pe generalul Traian Moşoiu să încapă în aceste câteva rânduri, pentru a-l apropia de inimile şi casele bihorenilor, din toate generaţiile. Căci ne referim la o personalitate militară de excepţie, al cărei trecut a fost jalonat de credinţă şi călăuzit de datoria faţă de ţară. Oferta noastră se înscrie în tradiţia bihoreană înfiripată în anul 1936, când judeţul nostru, un mare martir al perioadei istorice de referinţă, a fost, se pare, primul care l-a omagiat pe salvatorul său în "Monografia Almanah a Crişanei", apărută la Oradea, adică în oraşul care i-a făcut cea mai frumoasă şi sentimentală primire la 20 aprilie 1919, cu ocazia eliberării de sub tirania bolşevică ungară. Aşezat de timpuriu, la numai patru ani de la trecerea în nefiinţă (1932), maiestos, la loc de înaltă cinstire în galeria marilor personalităţi ale Bihorului, în secţiunea cu titlu semnificativ "Figuri bihorene", încadrat de o distinsă gardă intelectuală al cărei cap de coloană este reputatul Emanuil Gojdu (1802-1870), secundat de Nicolae Judea Jiga (1792-1870), Dimitrie Negreanu (1832-1903), Partenie Cosma (1837-1923), Vasile Ignat (1848-1893), Mitropolitul Vasile Mangra (1852-1918), Episcopul Ioan I. Papp (1843-1925), Alexandru Roman (1826-1897), şi alte ilustre personalităţi bihorene, generalul Traian Moşoiu se bucură pe aceste plaiuri de o rară popularitate, fiind considerat cu deplin temei "salvatorul Ardealului". Personalitatea incomparabilă a generalului este dată de rolul şi acţiunile sale în marea bătălie pentru Ardealul în care s-a angajat, cu sabia în mână în august 1916, de pe meterezele Carpaţilor până la Budapesta, când opinca ţăranului - ostaş român a devenit suverană deasupra Parlamentului Ungariei, iar generalul Traian Moşoiu, comandantul garnizoanei oraşului de pe Dunărea mijlocie. În frumoasa ipostază de erou al războiului de întregire a României şi al Armatei Române, generalul Traian Moşoiu n-a fost o personalitate de conjunctură, ci perenă, indiferent de regimurile care s-au perindat în spaţiul românesc. De pe şaua calului cu care a contraatacat şi a şarjat pe Valea Oltului şi spre Budapesta, a săltat ca ministru la Comunicaţii şi la Ministerul de Război şi apoi ca senator de drept în Parlamentul României Mari, la ale cărui realizări a contribuit remarcabil, prin foc şi sabie. Eroul nostru era fermecător, prietenos şi blând în relaţiile cotidiene, cu o privire plină de demnitate, delicată şi distinsă, dârz şi cu judecată cumpătată, manierat şi de o rară modestie şi sensibilitate sufletească, caracter ales şi dăltuitor de caractere, călăuzitor de oameni şi cârmuitor de suflete, cu o inimă plină de iubire şi iertare, dar exigent şi niciodată tolerant cu cei care nu-şi îndeplineau fără reproş misiunile sau îndatoririle funcţiei ce o ocupau. Era, prin urmare, omul cu vocaţia şi calităţile carierei militare, apt pentru performanţe deosebite, atât în timp de pace, cât şi în timp de război. A urcat, deci, rapid pe treptele ierarhiei militare de la comanda de subunităţi, de regiment şi divizie până la demnitatea de comandant suprem al tuturor trupelor din Transilvania, caz unic în analele primului război mondial, pe baza unor alese virtuţi ostăşeşti probate şi nu presupuse! Memoriei generalului Traian Moşoiu, minte ostăşească de anvergură europeană, cu prilejul manifestărilor organizate în amintirea trecerii sale prin Oradea, îi închinăm acest ONOR OSTĂŞESC!