+ Ioan Din mila lui Dumnezeu episcop al de Dumnezeu păzitei Episcopii Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului Iubitului cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Hristos, Domnul nostru, iar de la smerenia noastră arhiereşti binecuvântări. Hristos a înviat! Iubiţi fii sufleteşti, Cu ajutorul Bunului şi Atotputernicului Dumnezeu, am străbătut toate rândurile slujbelor noastre bisericeşti şi am ajuns la Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, sărbătoarea biruinţei binelui asupra răului, a învierii asupra morţii, aşa cum se cântă la Sfintele Paşti: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Am socotit ca în anul acesta să ne preocupăm de o realitate spirituală mereu prezentă în viaţa noastră, adică despre diavol. Diavolul, prin vicleşugurile sale, reuşeşte ca prezenţa sa să nu fie luată în seamă de către noi, oamenii, şi chiar să ne convingă că nu există. Este una dintre marile sale biruinţe ca astfel să avem atitudini nepăsătoare şi nelucrătoare faţă de el. Aceste false constatări ale noastre sunt contrare revelaţiei Sfintei Scripturi, care ni-l prezintă de pe primele pagini ale sale până la Cartea Apocalipsei. Iubiţii noştri credincioşi, Să urmărim câteva prezenţe ale diavolului în Sfânta Scriptură. Prima dată este amintit ca un luceafăr ce a căzut, adică ridicarea lui luciferică contra lui Dumnezeu şi biruinţa arhanghelului Mihail contra sa. Îl întâlnim în acţiunile sale contra lui Cain, asupra fraţilor lui Iosif, dar cel mai activ îl întâlnim în Cartea dreptului Iov, unde este prezentat cum se plimba printre îngerii lui Dumnezeu. Răbdătorul Iov îl învinge prin statornica sa credinţă. În acţiunea sa plină de vicleşug şi plină de răutate, se apropie de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos ca să-L ispitească. De data aceasta nu avea în faţă doar un om, ci şi un Dumnezeu adevărat, plin de înţelepciune şi categoric în răspunsurile date ispititorilor lui. În neodihnita sa răutate, nu s-a oprit doar la Carantania, ci a încercat cu toate uneltirile sale să-L amăgească prin ispita poftei, iar cea a fricii şi până la cea a răzbunătorilor de pe lângă crucea răstignirii, pe toate învingându-le cu marea Sa iubire de oameni, mărturisind-o prin cuvintele: "Iartă-i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce fac" şi prin acel "săvârşitu-s-a", adică "toate plinitu-s-au". Îl întâlnim prezent şi în viaţa Sfinţilor Apostoli, prezenţă ca aceea răzbunătoare a lui Iacob şi Ioan, precum şi în lepădările cu jurământ al Sfântului Apostol Petru. Ei ca oameni n-au mai avut tăria sufletească a Mântuitorului, dar totuşi i-au dat o lovitură de graţie prin adânca smerenie a plânsului amar, care smerenie e o mare biruinţă asupra lui. Îl întâlnim în lucrarea amăgitoare a lui Anania şi Safira şi mai ales în trădarea lui Iuda Iscarioteanu. Nu lipseşte nici din viaţa primilor creştini, cu uneltirile sale prin ispita fricii în faţa animalelor sălbatice ce sfârtecau trupurile. Frica este una dintre cele mai grele ispite. Pe când unii creştini mergeau la moarte cu faţa veselă, alţii sub ispita fricii se lepădau. E vorba despre acei "lapşi" pe care biserica foarte conştientă de greaua ispită a fricii i-a primit din nou în rândurile ei. Îi întâlnim în viaţa cuvioşilor Părinţi ai Bisericii, adevăraţi eroi ai spiritului în luptele lor cu neodihnitul diavol, care apărea când sub înger de lumină, când sub înfăţişarea Mântuitorului. Ei l-au învins prin acea dreaptă judecată a minţii lor, adresându-i-se prin cuvintele: "te asemeni cu Hristos, dar nu avem nici un simţământ bun faţă de tine, deci nu eşti Hristos" şi, la auzul acestor cuvinte, dispărea. Aşa cum am relatat mai sus, chiar şi căderile în urma ispitelor lui erau mari biruinţe ale smereniei. Unii însă dintre cuvioşi, cum a fost Antonie cel Mare, au devenit mari biruitori în luptele cu diavolii, încât ei înşişi mărturiseau: "să mergem că acestuia nu avem ce-i face". Iubiţii noştri credincioşi, Încercăm câteva punctări a felului cum lucrează diavolul asupra noastră şi care sunt caracteristicile acestor acţiuni ale sale. Una şi cea mai primejdioasă este amăgirea, apoi înşelarea şi, în ultimă analiză, minciuna. De la prima ispitire a omului reiese clar acest fel al lui de a acţiona. De ce să nu mâncaţi? Dacă mâncaţi veţi fi ca Dumnezeu. De aceea v-a oprit Dumnezeu ca să nu mâncaţi, ca să nu fiţi ca El. Toate aceste susţineri nu erau decât nişte şoapte amăgitoare la urechea sufletului. Nici una dintre aceste zise nu era adevărată, fapt care s-a adeverit îndată după căderea în neascultare a omului. În loc de a deveni ca Dumnezeu, omul a devenit fricos, plin de nelinişte sufletească, urmând ca prin sudoarea frunţii sale să-şi câştige pâinea cea de toate zilele, iar cele din jur toate s-au răzvrătit contra lui. Aşa s-a săvârşit primul păcat, iar ca plată a păcatului a urmat moartea sufletească, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel "că plata păcatului este moartea" (Romani, 6, 23). Este foarte interesant felul diavolului de a acţiona. Stăruinţa lui în amăgire se menţine tot timpul, înainte şi după săvârşirea păcatului. O dată păcatul săvârşit, diavolul pleacă şi omul revine la dreapta judecată, fără prezenţa amăgirilor, precum reiese chiar din textul de la Facere 3, 7 unde se spune că "Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi". Acest fapt e des întâlnit în viaţa noastră, a oamenilor. După săvârşirea răului, recunoaştem că ceea ce am făcut nu e bine, pentru că s-a dus de la noi diavolul cu amăgirile lui. Iubiţii noştri credincioşi, Asupra noastră, a celor de rând, stăruinţa lui stă în faptul că, dacă nu ne poate amăgi într-una din cele trei patimi: "pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii", încearcă cu alta şi ne amăgeşte cu una din ele. De aceea, Mântuitorul stăruia ca să fim mereu într-o stare de veghe, îndemnându-ne: "Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită". În toate ispitele lui, diavolul urmăreşte un singur scop: moartea nemiloasă sufletească, adică lipsa de curaj, de nădejde, de jertfelnicie şi, în cele din urmă, secătuirea inimii de sfânta iubire. Aşa se ajunge la o paralizie sufletească, la o împietrire a inimii, ceea ce Sfânta Scriptură numeşte "păcatul contra Duhului Sfânt", care nu e un păcat oarecare, ci o stare de împietrire sufletească, ca urmare a mai multor păcate săvârşite fără părere de rău. De aceea, după exemplul neîntrecut al Mântuitorului, al Sfinţilor Apostoli şi al Cuvioşilor părinţi, să ne împotrivim diavolului printr-o continuă priveghere, o continuă înfrânare, o continuă răbdare şi peste toate acestea o rugăciune stăruitoare ca să nu "adormim întru moarte cu păcate". Iar dacă se întâmplă să cădem, să ne ridicăm prin Taina Sfintei Spovedanii, să ne întremăm în Taina Sfintei Cuminecături. Cu ocazia marelui Praznic al Învierii Mântuitorului, rugăm pe Bunul nostru Dumnezeu să-şi reverse dragostea Sa dumnezeiască peste fiecare dintre noi şi peste familiile noastre, peste ţara noastră şi peste orice suflet omenesc şi creştinesc. Hristos a înviat! Al vostru sincer rugător către bunul nostru Dumnezeu, + Ioan Episcopul Oradiei, Bihorului şi Sălajului