Un erou al vieţii, al jertfirii propriei sale vieţi pentru salvarea altora: EMILIAN MIRCEA CHITUL (9.10.1976 - 12.08.1995) S-a născut la Lechinţa (judeţul Bistriţa-Năsăud) din părinţi profesori (tatăl, de geografie, mama de ştiinţe naturale). A parcurs şcoala primară şi ciclul gimnazial la Liceul Pedagogic din Oradea şi a absolvit Liceul "Emanuil Gojdu", promoţia 1995. La o lună după luarea bacalaureatului, îşi sfârşeşte viaţa în seara zilei de 12 august 1995. Este prima jertfă din rândul celor 252 de absolvenţi ai promoţiei sale, ca vamă de la pornire pe magistrala vieţii, achitată de cel mai generos, pentru toţi ceilalţi, încât promoţia 1995 este îndreptăţită a se numi Promoţia "Emilian Mircea Chitul". Este cea mai scurtă biografie din galeria de figuri adăpostită de Cartea de aur ilustrată a Liceului formării sale, dar cu atât mai încărcată de semnificaţie. Înspre amurgul zilei de 12 august 1995, îşi conducea vecina (Ramona Vana, clasa a XI-a, Liceul "Mihai Eminescu") la diriginta sa, care urma s-o verifice, prin intermediul unor teste, dacă a însuşit chimia în suficientă măsură, având şi sprijinul lui colegial, şi, tot atunci, să fie înapoiată culegerea de teste luată împrumut. Ajunşi pe podul din dreptul Pieţii Unirii, au zărit zbătându-se doi copii în vârtejul de sub dig, sortiţi înecului inevitabil. Fără a sta pe gânduri, Emil a pornit ca la sprintul de o sută de metri până a ajuns la dig şi a sărit, de pe malul înalt, în apa învolburată, îmbrăcat şi încălţat, cum era, reuşind să-i salveze pe amândoi copiii. Lumea, adunată pe pod şi în jurul lui, asista pasivă ca la un spectacol. (Şi cât de real şi de dramatic spectacol). Obosit, cu îmbrăcămintea îmbibată şi îngreunată de apă şi apucat de puternicul vârtej vertical de sub dig, salvatorul însuşi ar fi avut nevoie de ajutor pentru a putea ieşi din cumplita vâltoare cu care se lupta din răsputeri de a nu fi târât în adâncul ei. ... Întâi, mândru de propria sa faptă de a-i fi putut salva pe ambii copii, admirată de o lume întreagă. Accelerat i se perindă prin gând ce vor spune, când vor afla, colegii de promoţie, profesorii săi preferaţi (Victor Vaşadi, Mihaela Miron, Niculina Moga, diriginta, Constantin Ilieş), părinţii săi. Tatăl său, care l-a învăţat înotul şi l-a purtat la schi la Stâna de Vale. Mama, care i-a insluflat bunătatea, comunicativitatea, generozitatea şi afecţiunea pentru tot ce e frumos... Apoi... sleit de puteri şi subit copleşit de groaza de a nu putea ieşi din imensa încleştare ce-l trăgea irezistibil în adânc... ca într-o supremă iluminare, îi fulgeră înaintea ochilor orbiţi de apă... odaia sa de acasă, masa pentru studiu, cărţile sale preferate rânduite în bibliotecă, peretele căptuşit cu imense poze de ale lui James Hetfield şi ale formaţiei muzicale "Metalica", miraculoasa seară a bucuriilor de Crăciun şi imaginea mamei iremediabil îndurerată... Dar nu s-a mai gândit nici un spectator dispus a se dărui pe sine asemenea lui, preferând toţi să asiste la cea mai terifiantă scenă, la lupta neputincioasă cu moartea până la epuizarea fizică totală. Cutremurătoarea impresie rămâne indelebilă o întreagă viaţă, mai ales pentru Ramona cea neconsolată că nu i-a putut veni cu nimic în ajutorul acelui căruia îi rămăsese îndatorată. Ca o coincidenţă, Emil primise o scrisoare chiar în ziua fatidică (12 august) de la prietenă, plecată la Syracuse University din New York, care îi scria: "Îţi doresc toate cele bune şi o vacanţă cât mai plăcută. Îmi e dor de tine. Cu drag, Minola". Scrisoarea a rămas fără răspuns. Nu se ştie când şi cum va mai afla acea Minola cum s-a sfârşit vacanţa pentru prietenul ei. Însă dorul ei este şi al tuturor cunoscuţilor lui Emil, de a căror unanimă simpatie s-a bucurat pentru felul său de a fi deschis, sociabil, afabil, milostiv până la înduioşare şi amator de umor. Cercul larg al prietenilor său cuprindea şi pe scoţianul George, care i-a trezit gustul pentru limba engleză, prilejuindu-i întâlniri dintre cele mai preţuite. Avea preferinţe pentru literatura clasică la fel ca şi pentru muzică, fiind atras însă şi de muzica uşoară modernă, cea ferită de stridenţe. În albumul absolvirii, ce păstrează fotografia fiecărui coleg de clasă alături de gânduri dedicate lui Emil ca suvenire de la despărţire, una dintre colege scrie "Viaţa este ca o oră de matematică, în care aduni, scazi, înmulţeşti şi împarţi, iar, la un moment dat, îţi dai seama că ai greşit şi ai vrea să te corectezi, dar... sună de ieşire. Cu prietenie, Daniela". Iată o evaluare alegorică, potrivită vieţii oricui. Numai că în cazul vizat, Emil nu avea de scăzut şi de împărţit, căci n-a mai apucat să adune, nici să înmulţească, fiindcă pentru el a sunat de ieşire mai repede decât pentru colegii săi. Tocmai de aceea, din prea plinul generozităţii sale s-a dăruit chiar pe sine însuşi. Nu dintr-un capriciu! Dovezi anterioare o atestă ca fiindu-i habitudine funciară. Nu mai demult decât în seara de 12 iunie, exact cu două luni mai înainte şi tot într-o zi de 12 a lunii (stranie coincidenţă şi tot cu apă) se întorcea de la serenada de despărţire, dată de clasa lui unor profesori. O ploaie înteţită l-a surprins în drum spre casă, conducându-şi o colegă din vecinătate (Olimpia Sime). Vrând ca ea să-şi cruţe pantofii noi, cumpăraţi pentru ocazii festive, generosul cavaler s-a descălţat şi i-a oferit colegei propriii săi pantofi, iar el a parcurs desculţ străzile. Gata oricând a dărui din disponibilitatea sa altruistă, cu certitudine ar fi adus mulţumirea sa recunoscătoare de stomatolog abilitat părinţilor săi, în calitatea sa de unicul lor descendent direct, dacă Parcele nu l-ar fi lipsit pentru totdeauna de ocazie. Asociaţia absolvenţilor Liceului "Emanuil Gojdu" l-a înscris în rândurile sale pentru a rămâne în continuare gojdist ca şi maică-sa. Deşi cel mai recent membru, nenorocul a vrut să devină totodată şi cea mai timpurie pierdere în cadrul asociaţiei. La galeria eroilor din Cartea de aur ilustrată a Liceului "Emanuil Gojdu" se află eroi ai câmpului de onoare din cel de-al doilea război mondial şi de la revoluţia din Decembrie 1989. De asemenea, se află eroi ai promovării adevărului sub teroarea adversităţii. Iar alături de ei, îşi are locul cuvenit şi un erou al vieţii, al jertfirii propriei sale vieţi pentru salvarea altora, fără a strivi alta, ca cel mai luminos exemplu al dăruirii de sine şi cea mai înălţătoare împlinire a menirii omeneşti! Numele lui este Emilian Mircea Chitul. Tot pe la mijlocul lui august, însă trecură de atunci 11 ani, când s-a derulat acest tragic episod al familiei Chitul, unsprezece ani a mai supravieţuit din familie numai mama, Lucia, şi a mai dăinuit Emilian doar în sinea ei ca suflet, precum înainte de a-i fi dat viaţă, dar de acum cu trăiri zi de zi similare acelora din seara fatală. Ajunsese la paroxism, a cedat şi inima ocrotitoare de mamă şi se sfârşeşte cu ea şi familia Chitul. Supravieţuieşte, prin fapta sa, eroul. Iar, conform legii naturale a succesiunii, prin fiu dăinuie şi genitorii săi.