Nu mai este un secret pentru nimeni că rugby-ul românesc nu se află în regres, ci e bolnav cronic de mai multă vreme, iar în timp, conducătorii s-au dovedit a fi nişte medici incompetenţi.

Neozeelandezul Meachen "n-a rupt gura târgului"

Sfârşitul anului 2007 aducea la naţionala de rugby a României un antrenor neozeelandez, Ellis Meachen, şi mulţi sperau ca România să recâştige terenul pierdut şi gloria de altădată.
Cu siguranţă, nimic nu se face peste noapte, iar minunile, dacă apar, nu ţin mai mult de trei zile, aşa că nici lui Meachen nu i se putea pretinde să bată Anglia şi Franţa. Însă, când, după un an în "era Meachen", jocul naţionalei nu s-a îmbunătăţit deloc, te întrebi ce rost a avut mutarea şi dacă Meachen nu e la fel de "bun" ca şi Santamans, ultimul străin de pe banca tehnică a "stejarilor".
Mandatul lui Meachen a debutat cu un turneu în emisfera sudică. De (in)utilitatea turneului s-a convins toată lumea înainte ca acesta să înceapă, însă mulţi dintre "turiştii" din avionul Federaţiei au vrut să ia contact şi cu civilizaţia Maori. "Stejarii" au fost căraţi mii de kilometri ca să joace cu Marist Development, Auckland Development sau Waikato Development. Pentru cei mai puţin avizaţi, în rugby "Development" este atribuit unei echipe de perspectivă, un fel de "talentele echipei a doua". Cu siguranţă, mândria nu a fost a "tricolorilor" că au jucat cu echipele mai sus menţionate, ci a băştinaşilor. Că ne-au şi bătut e altă poveste şi o altă dezamăgire. Astfel, cu excepţia primului meci, când am învins cu 35-7 pe Marist, următoarele patru partide au reprezentat tot atâtea eşecuri.: 16-25, cu Auckland Development, 12-14 cu Waikato Development, 21-40 cu Samoa A şi 13-31 cu Fiji A.

În Cupa Europeană a Naţiunilor, doar pe locul III

După eşecul din Emisfera Sudică, naţionala a continuat cu un nou dezastru: locul trei în Cupa Europeană a Naţiunilor, în urma Georgiei şi a Rusiei.
O pată de culoare a fost IRB Nations Cup, care a fost o competiţie reuşită. Am început cu victoria în faţa Uruguayului, venită cu o echipă foarte tânără, a urmat meciul bun cu sud-africanii şi am încheiat cu succesul chinuit din meciul cu Rusia, pe care l-am sărbătorit cu focuri de artificii, ca pe o victorie în Turneul celor 6 naţiuni.
Odată cu Challenge Cup lucrurile s-au reîntors la normal. Stejarii Bucureşti, "nickname"-ul sau numele de scenă al naţionalei României în competiţiile rezervate cluburilor la nivel european, au dezamăgit profund. Din înfrângere în înfrângere am ajuns la victoria de la finele anului, 17-15, cu Petrarca Padova, care a fost, dacă vreţi, bomboana de pe colivă. Repet, nimeni nu cere victorii în faţa formaţiilor din Anglia şi Franţa, ceea ce doare este maniera în care pierdem şi jocul precar.

Rugby-ul a evoluat, nu şi cel românesc

După un 2008 plin de neîmpliniri, jocul României este aproape precum cel de acum 15-20 de ani. De atunci însă jocul de rugby a evoluat enorm. Nu şi al nostru. E adevărat, de la acel 0-134 cu Anglia, s-au mai schimbat lucrurile. Întâmplător sau nu, am ajuns în situaţia să ne chinuim cu Portugalia, cu Georgia, formaţii care în anii '90 nu ne puneau probleme.
Publicul a continuat să vadă acelaşi joc rudimentar, bătrânesc, lipsit de idei. Situaţia devine stânjenitoare atunci când cei din naţională, adică spuma jucătorilor de rugby, arată lacune îngrijorătoare la capitolul cunoştinţe tehnico-tactice. Comit greşeli elementare (înainte, baloane blocate la sol, baloane trimise direct în margine, atacuri din lateral), care nu ar fi tragice dacă nu s-ar întâmpla de cel puţin 15-20 de ori pe meci.
În aceste condiţii, efectul numirii unui neozeelandez la naţională s-a diluat în aceeaşi mediocritate a rezultatelor şi a calităţii jocului. Meachen a demonstrat acelaşi lucru pe care l-a făcut la fotbal brazilianul Nivaldo când a venit în România: că este third class. De ce? Pentru că Ellis Meachen nu a venit în România recomandat de rezultate, ci impus de International Rugby Board. Pentru că, nu e aşa, cine dă banu' pune şi muzica.

Stăm bine la teorie, dar practica ne omoară

Dacă pe teren am văzut cam cum stau lucrurile, ei bine, situaţia este diferită la birourile federaţiei. Şi în 2008 i-am văzut pe domnul Straton şi pe aplaudacii dânsului cum au ieşit în faţă şi s-au lăudat cu prelungirea contractelor de sponsorizare şi cu milionul de lire sterline anual de la IRB, de altfel, trebuie să recunoaştem, realizări importante ale echipei federale. Sigur, nu sunt uitate - şi nu vor fi uitate încă 10-15 ani - construirea sediului federaţiei şi stadionul "Arcul de Triumf". Toate osanalele sunt completate de aprecierile International Rugby Board, pe bună dreptate.
"România este la nivelul Australiei, Noii Zeelande şi Angliei din punct de vedere administrativ. Sunt foarte impresionat de rezultatele obţinute de Romania A şi de şcoala de antrenori, dar şi dezvoltarea infrastructurii, a terenurilor şi a sportului şcolar este excelentă. În acest ritm sunt şanse mari să se realizeze ţelul nostru, şi anume să avem o ţară ca România în sferturile de finală ale Cupei Mondiale din 2011", spunea supervizorul International Rugby Board pentru România, Daniel Collins, la auditul de anul trecut.
Altfel spus, România stă excelent la teorie, dar practica ne omoară. Sigur, niciodată oficialii federaţiei internaţionale şi europene nu vor ieşi să zică "fraţilor, sunteţi praf", pentru că asta ar însemna să recunoască faptul că planul de dezvoltare e un fiasco.
Ultimul capitol cu care se mai laudă echipa federală sunt cele două titluri europene cucerite de echipele de juniori la Under 19 şi Under 21. Un motiv prea mare de bucurie nu este pentru că titlul european din rugby diferă total faţă de cel de la fotbal. Adică să nu ne închipuim că am bătut Anglia, Franţa, Scoţia sau Ţara Galilor, ci ne-am confruntat cu Ucraina (20-6), Portugalia (32- 8) şi Rusia (37-0), la Under 21 şi Belgia (28-9), Portugalia (20-20) şi Georgia (31-28) la Under 19.
Cel mai grav pentru rugby-ul românesc este că din urmă nu apare nimic la orizont. Câştigăm trofee europene, dar la prima echipă ajung tot "ăi bătrâni". Nu spun că nu sunt buni, dar ei nu ajută cu nimic la mult trâmbiţata reconstrucţie a echipei naţionale. O restructurăm din 2000 încoace şi tot jucători de 30-32 de ani duc greul în naţională. Dintr-un lot lărgit de 30-40 de jucători de la echipele de juniori nu ajung mai mult de 2-3 în naţionala mare, ceea ce înseamnă că aceşti jucători se pierd undeva.