S-a încheiat “sommet”-ul francez, am primit mult aşteptatul certificat de bună purtare din partea colegilor de continent, a început şi şcoala, cu toate micile ei drame şi bucurii - deci ne aflăm, România, slavă Domnului, pe o linie uşor divergentă de abcisă. Mai pe scurt: progresăm. Mărturisesc că am avut mult timp inima strânsă pentru examenul de admitere în Uniunea Europeană. Şi pentru că imaginea ţării mele n-a fost, în ultimii 20 de ani, una grozavă, dar şi pentru că în Ţara Mioriţei, vorba cântecului, când Dumnezeu împărţea norocul noi eram întorşi cu spatele; dar mai ales pentru că, român basarabean fiind, am în oase grija pentru viitor pe care mi-au transmis-o moşii şi strămoşii, iar unii dintre ei au făcut-o, adesea, tocmai din Siberia. Câteva cuvinte despre întâlnirea Francofoniei, ca unul care am avut ocazia să mai particip o dată la un asemenea eveniment, în 1992, la Paris: a fost o demonstraţie că România se poate implica în marile aventuri politice, sociale, culturale ale lumii de astăzi. Organizare perfectă, întâlniri de mare ţinută, personalităţi ale “satului planetar” (José Manuel Barroso, Koichiro Matsuura, Jacques Chirac, Abdou Diouf) s-au întâlnit cu adevărate personalităţi ale României, dialogul purtându-se de la egal la egal. Iar tema sommet-ului, educaţia, parcă a fost special aleasă pentru acest moment istoric deosebit, acest punct de inflexiune din mersul României spre viitor. ...Sunt încă sub impresia acestor doi paşi istorici - în care mă simt puternic implicat, cu puţinul pe care l-am putut aduce eu societăţii - dar simt că, inevitabil, vine momentul în care, dincolo de eforturile clasei politice, trebuie să urmeze momentul de dezbatere naţională, de implicare a tuturor românior - nu numai de informare a lor - pentru a se croi strategia şi tacticile de etapă ale mersului României spre viitor. Spre ce ne ducem? Ce ne dorim să fim? Cum trebuie să arate ţara noastră? Spre ce profesii şi meserii îi îndreptăm pe copii noştri? Reuşim să angajăm Alma Mater mioritică pe panta ascendentă a Erei Cunoaşterii? Reformăm agricultura, pentru a o catapulta, din al XIX-lea, în al XXI-lea veac? Facem un tunel pe sub Dunăre şi încă un pod pe deasupra, încheiem canalul Bucureşti-Argeş-Dunăre, autostrăzile Arad-Constanţa, Giurgiu-Oradea, şi “transversala” de Nord - adică ne încordăm pentru marile proiecte de dezvoltare durabilă, de care au nevoie nu numai economia ci şi socialul “României profunde”? - iată întrebări la care nu numai membrii guvernelor, nu numai parlamentarii sau liderii partidelor politice, ci chiar poporul român trebuie să şi le pună. Cu aceste rânduri îndrăznesc să vă propun dezbaterea, cel puţin în paginile ziarului de faţă - una din publicaţiile cotidiene cu un înalt grad de cultură în articolele şi comentariile publicate - asupra viitorului României. Şi demarez eventuala “masă rotundă” cu o idee care, mi se pare mie, prinde contur: aceea că descentralizarea efectivă ridică net randamentul instituţiilor statului. Exemplific cu ceea ce eu aş numi clasa primarilor. Aleşi direct de locuitorii municipiului, oraşului, comunei, primarul este, în cele mai multe cazuri, gospodarul pre care şi-l doresc cetăţenii. Greşeşte? Va fi schimbat, inevitabil, la următoarele alegeri, indiferent de partidul din care face parte. Este eficient, rezolvă problemele localităţii şi ale cetăţenilor? Va fi revotat şi re-revotat, chiar dacă schimbă partidele ca pe cămăşi. Închei spunându-vă că primarul este, după părerea mea, principalul element uman pe care poate conta acum societatea noastră.