Sâmbătă, 22 octombrie, poetul, dramaturgul şi jurnalistul Matei Vișniec le va prezenta orădenilor cele mai recente cărți publicate la editurile Humanitas și Cartea Românească. La finalul evenimentului, cei prezenţi vor putea obţine  autograful autorului pe volumele disponibile în librărie.

 

Prezenţa lui Matei Vişniec la Oradea nu este deloc întâmplătoare. Duminică, 23 octombrie, Teatrul Regina Maria va prezenta, în premieră naţională, „Cabaretul Dada”, de Matei Vişniec, în regia Ancăi Bradu. O zi mai devreme, în 22 octombrie, la Librăria Humanitas, începând cu ora 17.00, scriitorul şi dramaturgul al cărui nume a câştigat sonoritate în mari capitale ale teatrului din Europa (Paris si Avignon) şi în alte peste 40 de centre culturale din lume, se întâlneşte cu orădenii. Scriitorul va prezenta două din cele mai recente volume ale sale: „Migraanţi sau Prea suntem mulţi în aceeaşi barcă” din Trilogia Balcanică şi „Cabaretul Cuvintelor”.

Pentru a prefaţa întâlnirea orădenilor cu cel mai cunoscut şi recunoscut dramaturg contemporan, Cotidianul Crişana a adresat câteva întrebări la care Matei Vişniec a avut amabilitatea de a răspunde:

 

Reporter:  Volumul „Migraanţi sau Prea suntem mulţi în aceeaşi barcă”, din Trilogia Balcanică, este inspirat din fenomenul migraţiei disperate cu care se confruntă Europa în ultimii ani. Care este perspectiva din care a abordat fenomenul scriitorul Matei Vişniec şi care a fost scopul?

Matei Vişniec: Meseria de jurnalist îmi furnizează deseori subiecte sau materie reflexivă, pentru piesele de teatru sau romanele pe care le scriu. De fapt, am o dublă identitate profesională: junalistul din mine îl incită pe scriitorul din mine, iar scriitorul îl salvează deseori de la deprimă pe jurnalist. Spun acest lucru pentru că a fi jurnalist astăzi înseamnă a lucra cu ororile lumii. Iar, uneori, jurnalistul se intoxică din cauza uriaşei cantităţi de informaţie negativă, îşi pierde încrederea în om. Noroc că intervine atunci scriitorul cu convingerea sa că omul, în ciuda contradicţiilor sale, este totuşi o fiinţă fascinantă... Fenomenul imigraţiei a luat o amploare atât de mare şi are consecinţe atât de grave asupra Europei încât merită să fie abordat şi într-o piesă de teatru. Sunt lucruri pe care nu le pot înţelege oamenii decât dacă fac împreună un efort de reflecţie. Realitatea de astăzi nu poate fi explicată numai de oamenii politici, numai de editorialişti, numai de istorici, numai de psihologi, numai de geopoliticieni, numai de strategi, numai de psihanalişti. Pentru o explicaţie aprofundată este de fapt nevoie de efortul tuturor acestor oameni şi, în plus, de efortul artiştilor. Iată doar unul dintre motivele pentru care am scris o piesă despre imigraţie, fenomenul care riscă să producă grave fisuri în casa noastra comună, Europa.

 

„Adam şi Eva nu aveau nevoie de literatură în Paradis... Din păcate, noi nu trăim în Paradis şi avem nevoie de cultură ca de un colac de salvare”

 

R.:  Spuneaţi într-un interviu recent că literatura „poate oferi răspunsuri mult mai nuanţate decât toate celelalte discipline ale spiritului când vine vorba despre enigma numită om”. Şi, totuşi, scrieţi teatru. Este impactul mesajului mai puternic şi mai accesibil prin intermediul spectacolului sau, dimpotrivă, consideraţi că mesajul se diluează?

M. V.:  Scriu teatru cu pasiune, dar prima mea iubire a fost poezia. În paralel cu piesele de teatru, am scris şi roman, şase în total. Literatura a fost întotdeauna un spaţiu de libertate pentru mine, dar şi un instrument de cunoaştere. Cele mai interesante explicaţii legate de viaţă, de om, de dragoste, de societate, de subconştient le-am avut citind Kafka, Dostoievski, Thoman Mann... Am scris cu pasiune şi înaintea căderii comunismului, pentru că atunci scrisul era şi o formă de rezistenţă culturală. Am scris şi după, pentru că numai într-o lume perfectă literatura nu ar mai avea sens. Adam şi Eva nu aveau nevoie de literatură în Paradis... Din păcate, noi nu trăim în Paradis şi avem nevoie de cultură ca de un colac de salvare. Sigur, un om poate trăi şi fără să se ducă la teatru, fără să citească poeme sau povestiri, fără să intre în muzee şi fără să-l asculte pe Bach. Dar este atât de păcat. Revenind la motivaţiile mele, atunci când scriu, şi scriu de aproape 50 de ani... Cred că nu pot trăi altfel, cred că aceasta a fost menirea mea. Scrisul mi-a dat sens vieţii, jocul cu ficţiunea şi cu realitatea m-a făcut să mă simt util. Am dovezi că multor oameni le place ce scriu, dovadă că îmi joacă piesele de teatru şi îmi cumpără cărţile. Este satisfacţia mea supremă, pentru că nu am scris niciodată pentru a face autoterapie, am scris pentru ceilalţi. Sentimentul că ai ceva de spus este însă la fel de misterios ca revelaţia credinţei.

 

„Într-o lume în care imaginea încearcă să ne imbecilizeze, radioul este, încă, un instrument care îi lasă omului puţină autonomie”

 

R.: De ce în România majoritatea pieselor Matei Vişniec au premiera naţională radiofonică?

M.V.: Nu am o explicaţie clară, poate pentru că eu însumi sunt un om de radio. De 30 de ani lucrez ca jurnalist radio, între 1988 şi 1989 am lucrat la secţia română de la BBC, iar din 1990 lucrez la secţia română de la Radio France Internationale. Dar mai e ceva, eu cred în misiunea teatrului radiofonic. În copilărie m-am hrănit mult cu teatru radiofonic, ascultam extrem de des, la început poveştile transmise la ora 20 (exista o emisiune care se numea Bună seara, copii!) şi apoi programele de teatru radiofonic. Într-o lume în care imaginea încearcă să ne imbecilizeze, să ne devore, să ne facă dependenţi de ea, radioul este, încă, un instrument care îi lasă omului puţină autonomie. Poţi să asculţi o emisiune de radio în timp ce desenezi sau în timp ce te joci pe covor cu copilul tău şi îl ajuţi să construiască un castel din cărţi de joc... Deci nu devii integral sclavul unui ecran, ceea ce este benefic şi pentru creier...

 

„Scena românească este un domeniu al excelenţei în prezent”

 

R.:  Există o reticenţă faţă de dramaturgia contemporană în teatrele româneşti sau o reticenţă a dramatugului faţă de arta teatrală românească, în raport cu cea de peste hotare?

M.V.: Da, există o reticenţă faţă de dramaturgia românească pentru că tot ce ne vine din Occident şi mai ales din lumea anglo-saxonă ni se pare mai interesant. Fără să ne dăm seama, ne-am lăsat colonizaţi din punct de vedere cultural. Când o poveste de dragoste se întâmplă în Arizona sau la Dallas, ea este instinctiv considerată muuuuult mai interesantă decât dacă se produce în Dobrogea sau la Bacău. Totuşi, am impresia că la Bucureşti a fost creat un teatru care va fi axat exclusiv pe dramaturgia românească. Este un lucru foarte bun. Statul trebuie să sprijine creativitatea, cultura, este datoria lui să incite, să subvenţioneze, să stimuleze talentele. Crearea unui teatru consacrat exclusiv dramaturgiei româneşti îi va stimula, poate, pe toţi dramaturgii români şi va facilita apariţia de noi talente.

Pentru a răspunde acum la a doua parte a întrebării dumneavoastră: în ce mă priveşte, ca dramaturg, eu nu am niciodată nici o reticienţă daţă de teatrul românesc. Întotdeauna l-am considerat excepţional şi m-am hrănit cu el chiar şi în perioada dificilă de dinainte de 1989. Scena românească este un domeniu al excelenţei în prezent, România se poate mândri cu puţine lucruri peste hotare, dar cu artiştii ei se poate mândri. De altfel, în România au apărut câteva festivaluri importante de teatru unde vin tot mai mulţi străini şi pleacă fascinaţi de ceea ce au văzut, şi cu o altă impresie despre România.