Se spulberă de la o zi la alta iluziile ieftine ale românilor care s-au înghesuit să sărbătorească gregar aderarea la UE. După spectacolul grotesc al Euro - Revelionului, a început acela penibil al impotenţei de a face parte din lumea civilizată. Pe lângă scandalul taxelor impuse arbitrar de autorităţi încremenite în epoca de piatră a tranziţiei, o mai dăm în bară, sărind calul şi furându-ne căciula, şi în privinţa retrocedărilor. Castelul de la Bran, atât de mediatizat în aceste zile, este, din păcate, doar vârful icebergului. România, de la un capăt la altul, este ţinta vânătorilor de moşteniri, ţara devenind o pradă uşoară pentru te miri ce odrasle îndepărtate ale vechilor latifundiari, ajutate să spolieze statul de complicitatea unor autorităţi fie incompetente, fie corupte, fie, cel mai adesea, întrunind ambele calităţi. Devenit brand internaţional, graţie asocierii cu mitul lui Dracula, Branul îşi continuă istoria sa sinuoasă. Ridicat la sfârşitul secolului al XIV-lea, pentru a servi ca punct de rezistenţă în calea înaintării otomane în Transilvania, castelul a început, din secolul al XVII-lea, să-şi piardă importanţa strategică şi militară. La 1 decembrie 1920, Consiliul Local al Braşovului l-a donat Reginei Maria, în semn de recunoştinţă pentru meritele sale la înfăptuirea Marii Uniri. Ulterior, suverana l-a lăsat moştenire fiicei sale, Principesa Ileana. După expulzarea familiei regale în 1948, Branul a intrat în proprietatea statului român, care l-a destinat circuitului turistic, în 1956, ca muzeu de istorie şi artă medievală. Gestul simbolic de odinioară al capilor Braşovului capătă, în condiţiile anormale ale României contemporane, un deznodământ jenant. Fiul Ilenei, Dominic de Habsburg, a reintrat în proprietatea castelului, pe care imediat l-a şi făcut de vânzare. Preţul cerut a adus Branul în atenţia presei mondiale, mai ales că s-a şi găsit rapid cumpărătorul dispus să plătească exorbitanta sumă. Stilul autohton de a sări din lac în puţ ne transformă, iarăşi, într-un paradox la care lumea normală se uită amuzat-intrigată. Consiliul Judeţean Braşov, dintr-una din cele mai sărace ţări europene, e gata să dea cu ochii închişi 60 de milioane de euro, adică bugetul său pe patru ani, pentru a redobândi castelul. Cea mai scumpă tranzacţie imobiliară din lume s-a cifrat, anul trecut, la 58 de milioane de dolari, adică vreo 45 de milioane de euro, cele mai mari afaceri imobiliare înregistrându-se în SUA, în locaţii precum Manhattan, Miami Beach sau Malibu, care pălesc, iată, în faţa Branului. Ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, a avertizat că instituţia pe care o conduce este cea care are drept de preemţiune în cazul vânzării, precizând, totodată, că „preţul este indecent de mare în raport cu valoarea reală a castelului”, pe care specialiştii din ministerul său o apreciază la 15 milioane de euro. Branul nu este, însă, un caz izolat decât prin suma aberantă cerută şi acceptată. Într-o ţară sărăcită de toate regimurile prin care a trecut, bibliotecile publice sunt plimbate de colo-colo, ca nişte lucruri de prisos într-o lume animalizată, cum se întâmplă la Oradea de pildă, iar munţii şi văile fac obiectul proceselor deschise de progeniturile stăpânilor de altădată. În această vreme, cei mulţi se lasă prostiţi când li se vorbeşte despre sfinţenia dreptului de proprietate - tocmai lor, celor care nu au nimic decât grija zilei de mâine, într-o lume în care nimic nu mai este sfânt, nici măcar dreptul la viaţă. Pe acest fundal strălucesc blazoanele nobiliare ce-şi caută locul pe hartă: moştenitorii familiei nobiliare maghiare Kendeffy revendică Munţii Retezat, cei din familia Şuţu - Masivul Ceahlău şi aşa mai departe. Culmea absurdului a fost atinsă la Ciucea. Văduva lui Ady Endre a scos castelul acestuia la vânzare, după moartea poetului. Bunul lui prieten, Octavian Goga, a acceptat preţul mare cerut, pentru că, vorba lui, „o văduvă nu se refuză”. În 1966, Veturia Goga donează castelul statului român, cu condiţia funcţionării, în incinta sa, a unui muzeu memorial. Acum, un strănepot după frate al Veturiei Goga, trăitor în SUA, revendică imobilul, donat, repet, de soţia lui Goga statului român. Circulă zvonuri potrivit cărora în spatele absurdei pretenţii ar sta Ministerul de Externe şi cel al Culturii din Ungaria, dornice să închine complexul muzeal lui Ady, după ce l-ar achiziţiona de la pretinsul moştenitor. În tot acest nou film absurd care ni se vâră pe gât, ştiindu-se că avem disponibilitatea nativă de a pica de fraieri, nu poţi să nu te întrebi: dacă Tezaurul de la Moscova ar fi fost retrocedat statului român, cu ce s-ar fi ales acest popor şi care ar fi fost partea Casei Regale? România europeană încă e o ţară în care dreptatea unora naşte sărăcia altora, obligaţi să plătească pentru recuperarea domeniilor retrocedate cu complicitatea unor aleşi ce încasează comisioane grase, la adăpostul funcţiilor. O ţară în care furtul nu are sfârşit, nici limite, oricâte iluzii ne-am face!