Pentru prima dată în ultima jumătate de secol echipa de gimnastică feminină a României nu va fi prezentă la Olimpiadă. Un moment trist, anticipat de profesioniştii domeniului de multă vreme. Pentru evitarea producerii lui nu s-a făcut nimic. Un eşec naţional.

Gimnastica feminină a fost regina sporturilor în România, un brand care a promovat imaginea ţării mai mult decât oricare alt sport. Este suficient să amintim un nume: Nadia Comăneci - cel mai cunoscut român din toate timpurile.

Şcoala românească de gimnastică a fost o veritabilă forţă mondială, mica ţară din estul Europei comuniste ajungând să domine giganţii lumii decenii întregi - Statele Unite, Uniunea Sovietică, China. Nimeni nu poate rezista la infinit pe podium, după cum nici evoluţia nu este liniară, ci sinusoidală, în salturi. De aici însă şi până la prăbuşirea de acum este o diferenţă uriaşă, cea pe care o face munca profesionistă susţinută, resursele alocate, baza de selecţie a sportivilor. Şi mă refer acum la întreg fenomenul sportiv românesc aflat, cu puţine excepţii, de multă vreme, pe o pantă descendentă.

În toate sporturile s-a produs în ultimul sfert de secol o deprofesionalizare evidentă. Cei mai buni antrenori, preparatori fizici, tehnicieni au plecat în străinătate, pe contracte cu mult peste ce puteau obţine în ţară. Sute de antrenori, profesori specializaţi pe gimnastică au emigrat. Astăzi, nu există ţară europeană occidentală în care să nu activeze antrenori români. Spania este un exemplu relevant, gimnasta Roxana Popa, un talent uriaş, a ales să reprezinte această ţară, fiind stabilită împreună cu părinţii acolo. Probabil că doar în Rusia şi China nu există antrenori români de gimnastică, dar n-aş băga mâna în foc. De ce au emigrat profesioniştii din România este evident: din aceleaşi motive pentru care am pierdut în 25 de ani aproape patru milioane de români. Cum spunea profesorul Cornuţiu tot în acest colţ de pagină, mai mult decât a pierdut România în toate războaiele purtate de la Decebal încoace... Chiar dacă în fotbal circulă şi au circulat sume uriaşe, care pot ţine profesioniştii, fenomenul corupţiei a erodat puternic competiţia. Cuvântul „blat” vă spune ceva? Ei bine, a fost inventat în lumea fotbalului, şi nu de ieri, de azi...

Apoi, nicio guvernare democrată nu a avut un plan coerent, aplicabil pe cel puţin zece ani, de susţinere a sportului ca parte componentă vitală a sănătăţii naţiunii. Dacă în Occident toată lumea face sport, de la copii la pensionari, în Românica sportul naţional a rămas datul peste cap al ţuicii de la cazan, alergarea nevestei cu parul prin bătătură şi îndopatul cu fast-food la mall-uri. Şi totul porneşte de la educaţie, care a rămas încremenită într-un comunism educaţional alterat de consumism. Şcoala occidentală pregăteşte elevii diferenţiat, pe discipline sportive care se potrivesc pe măsura talentului şi aptitudinilor fiecărui elev. Şcolile susţin competiţii, au echipe şi campionate, au antrenori, tehnicieni, echipamente, săli de sport cu dotări, săli de refacere etc. O profesoară care a fost de curând în Anglia la un colegiu mi-a relatat că a asistat la ore de educaţie fizică în care elevii jucau rugby. Alţii erau pe pista de atletism, în sala de dans. În Cehia se practică aproape toate sporturile posibile de la nivelul şcolii şi uitaţi-vă cum o ţară mică are sportivi redutabili la toate disciplinele sportive, de iarnă sau de vară. În Ungaria s-au construit peste 200 de bazine de înot, iar astăzi ţara vecină este o putere în polo şi are înotători super competitivi. În Statele Unite se poate şi mai mult: dacă eşti bun sportiv primeşti bursă la orice universitate. Am două nepoţele care trăiesc acolo. Cea mare face tenis şi participă deja la competiţii profesioniste, cea mică face înot. Sunt punctate la şcoală pentru că fac sport profesionist.

Totul depinde de voinţa politică care trebuie să aplice programe speciale pentru practicarea sportului, care este mai mult decât un fenomen global şi o componentă a sănătăţii naţionale: este şi o maşinărie de făcut bani. Ce trebuie să facă decidenţii noştri paralizaţi de interese meschine şi dezinteresaţi de viitorul naţiunii? Să caşte ochii la ce fac bine şi performant alte ţări în sistemul lor educaţional şi să aplice întocmai. Nu trebuie să inventeze apa caldă, ci să aplice exact ce au făcut şi alţii. Să aloce fonduri, nu să arunce banii publici pe indemnizaţii şi pensii speciale. Modificarea radicală a sistemului educaţional se impune cu puterea evidenţei, iar aici îmi aduc aminte de taciturnul naţional de la Cotroceni, care şi-a asumat acest lucru ca proiect de mandat. Evident, nu s-a întâmplat nimic...

Gimnastica românească a căzut de pe puntea suspinelor. Un eveniment prezis de multă vreme, care putea fi evitat, dacă auzea cine trebuie să audă. Tare mi-e teamă că acest eşec naţional nu va fi punctul de plecare într-o construcţie nouă şi solidă, ci va fi cârpită în stil românesc. Este oglinda fidelă a competenţei celor care administrează această ţară.