Motto „Dan Voiculescu este un comunist!” Gigi Becali "Sculaţi, voi, oropsiţi ai soartei, Voi, osândiţi la foame, sus! Să fiarbă-n inimi răzvrătirea, Să-nceapă-al lumii vechi apus!" Şoptite, cuvintele "Internaţionalei" păreau încă şi mai ameninţătoare, ca tot atâtea sentinţe necruţătoare la adresa orânduirii burgheze. Celula de partid a Sectorului 1 "Primăverii", întrunită în clandestinitate, îşi începu lucrările imediat după intonarea în surdină a imnului clasei muncitoare. Singurul punct pe ordinea de zi: punerea în discuţie a cazului tovarăşului George Păunescu, suspectat de deviaţionism de dreapta. Comuniştii stăteau tăcuţi, mohorâţi, adânciţi în gânduri: nu era uşor să judeci un tovarăş care până atunci se dovedise de încredere, în mâinile căruia Partidul ţi-ar fi putut oricând cere să-ţi încredinţezi libertatea, poate chiar şi viaţa. Dar agenţii Siguranţei mişunau pretutindeni, gata oricând să recruteze un trădător al clasei muncitoare, să ispitească conştiinţele şovăielnice: iată de ce Partidul cerea vigilenţă, vigilenţă şi iar vigilenţă. Abătut, tovarăşul Păunescu şedea la un colţ de masă, sugând cu nervozitate şi nesaţ ultimul centimetru din ţigara "Naţională", ţinută în vârful unghiilor. Cu şapca trasă pe ochi, tovarăşul Dan Voiculescu era adâncit în cugetare: "Să fie vinovat tovarăşul Păunescu? Un om care părea atât de devotat Cauzei? Parcă nu-mi vine să cred! Totuşi, să nu uităm: Partidul cere vigilenţă!". Într-un alt colţ al mesei de lemn negeluit, acoperită cu o faţă de masă roşie, tovarăşii Adrian Năstase şi Marean Vanghelie discutau aprins probleme de filozofie, evaluând influenţa lui Feuerbach asupra doctrinei luptei de clasă aşa cum este ea prezentă în gândirea socială justă, marxistă. Din conversaţia lor se auzeau doar frânturi: "dar Kant, în a sa Kritik der Reinenvernunft, spune textual că...", argumenta Marean; "îmi bag picioarele în Kant al tău!", contraargumenta subtil Adrian: "un filozof burghez!". Ca unul care era doar candidat de partid, şi nu membru cu vechime încă din perioada de legalitate, tovarăşul Sorin Vântu şedea într-un colţ, tăcut, şi lua aminte la discuţiile celor din jurul său; din când în când, sărea să aprindă ţigara vreunuia din membrii de partid cu state vechi de serviciu. La fel de tăcut şi retras şedea şi tovarăşul Columbeanu; la fiecare câteva minute, ridica ochii la cer şi ofta sfâşietor. - Tovarăşi, declar şedinţa deschisă - rosti tovarăşul Ion Iliescu. Tovarăşe Păunescu, ştii de ce eşti acuzat. Răspunde! - Tovarăşi, încep prin a-mi face o severă autocritică. Da, tovarăşi, e adevărat! Am băut whisky! Am băut această putredă băutură burgheză, cu gust de ploşniţă! Dar toţi o facem, din când în când! Să nu ne ascundem după deget! Să fim cinstiţi - doar suntem comunişti! - Năpârcă burgheză, îndrăzneşti să întinezi nobilele idealuri ale comunismului? - izbucni tovarăşul Dinu Patriciu. Salopeta îi era murdară de vaselină, mâinile îi erau murdare de vaselină - îşi reparase străvechiul Bentley de colecţie cu care venise la şedinţa celulei de partid - dar ochii îi străluceau de indignare ca doi cărbuni aprinşi, scoşi din adâncurile pământului de minerii lui Miron Cosma. Furibund, petrolistul continuă: E adevărat, bem cu toţii whisky, bem cu toţii şampanie Cordon Rouge, mâncăm cu toţii caviar şi - Marx să ne ierte - mai comitem şi alte încălcări ale moralei proletare. (La aceste vorbe, tovarăşul Columbeanu oftă adânc). Dar o facem doar de ochii lumii! O facem pentru ca oamenii să nu ne ghiceasă adevăratele sentimente, adevăratele intenţii! Să ne creadă nişte capitalişti dedaţi la o viaţă de huzur şi desfrâu! Să le adormim vigilenţa, pentru ca la momentul oportun să putem lovi cu toată puterea! Dar tu, tu ai băut whisky nu doar la recepţii; ai băut şi acasă, singur, în căminul proletar pe care l-ai spurcat prin această faptă burgheză! Ai băut whisky-ul încredinţat de popor! - Vă jur, tovarăşi: am crezut că era ţuică! - glasul tovarăşului Păunescu tremura de emoţie. Ştiţi, am o ţuică făcută de mine, din corcoduşele căzute pe care le culege tovarăşa mea de pe marginea drumului, şi care seamănă la culoare exact cu whisky-ul! Şi înţelegeţi: după o zi de decizii manageriale în fruntea holdingului meu, de recepţii la ambasade şi prin tot locul, am greşit! Am confundat sticlele! Toţi cei de faţă înlemniră. Se lăsă o tăcere adâncă. Ea fu spartă într-un final de vocea cavernoasă a tovarăşului Iliescu: - Am auzit eu bine? A holdingului MEU?... - Al poporului, tovarăşi, al poporului! M-am exprimat greşit! Îmi fac autocritica! Nu al meu al proletariatului de la oraşe şi sate! Al clasei muncitoare, în strânsă alianţă de nezdruncinat cu ţărănimea muncitoare! La prezidiu, în capul mesei, tovarăşul Iliescu era, ca întotdeauna, indecis. Următorul pe lista de vorbitori, tovarăşul Buzăianu, vroia să se pună la curent cu hotărârile de sus: el îi trimisese Şefului un bileţel cu întrebarea: "mergem la excludere?" Tovarăşul Iliescu era în continuare indecis: îi arătă bileţelul tovarăşului Ion Ţiriac, care stătea alături de el. Acesta îşi mângâie, adâncit în gânduri, mustaţa stufoasă. Erau acest gest caracteristic şi acest accesoriu facial singurele motive pentru care i se încredinţase tovarăşului Ţiriac o funcţie în conducerea din clandestinitate a Partidului, dimpreună cu miliardul aferent funcţiei - mustaţa şi mângâierea ei îi aminteau cu nostalgie tovarăşului Iliescu de tovarăşul Iosif Vissarionovici, de tinereţea sa revoluţionară, de munca de la om la om cu komsomolistele, de plenarele şi alte alea lărgite, provocându-i chiar începuturi de erecţie. Acestea însă nu serveau la a-i înlătura starea de indecizie. Secundele treceau greu, într-o tăcere mormântală: părea că un înger străbătea văzduhul, cu secera într-o mână şi ciocanul în cealală. Inima tovarăşului Păunescu bătea ca marea forjă a Combinatului Siderurgic Galaţi, măreaţă ctitorie a Epocii de Aur, vremelnic încredinţată spre păstrare capitaliştilor veroşi. Sentimentele tovarăşului Păunescu erau trefilate ca în filierele Combinatului Siderurgic "Industria sârmei" Câmpia Turzii, cortexul său împrumutase rugozitatea produselor Fabricii de Mecanică Fină Sinaia şi alte părţi ale corpului său îşi găseau corespondent în activitatea altor puternice colective muncitoreşti din măreţele cetăţi industriale răsărite prin grija Partidului în toate judeţele patriei. Clipele de aşteptare se transformau în minute, minutele în ore şi aşa mai departe: se apropiau alegerile, anticipate sau la termen, şi tovarăşul Iliescu era în continuare indecis. Toţi comuniştii erau cu sufletul la gură, dar unii, pe şest, erau şi cu sandviciurile pe care şi le aduseseră de la McDonalds, având o tristă experienţă a şedinţelor conduse de tovarăşul Iliescu. Cineva trebuia să spargă gheaţa. Acesta fu tovarăşul Voiculescu: - Tovarăşi, suntem comunişti! Să spunem lucrurilor pe nume! După ’89, atunci când ne-am retras în clandestinitate, în munţi, în vile şi în staţiuni de pe Coasta de Azur, Partidul ne-a încredinţat averea Poporului, cu condiţia să o păstrăm intactă şi chiar să o sporim, pentru a o putea returna Poporului la momentul oportun. Fireşte, toţi cei aici prezenţi nu dorim altceva decât să scăpăm cât mai repede de sarcina încredinţată, să o îndeplinim cu cinste, pentru a ne întoarce la strung, la combină, la raboteză - fiecare după meseriile noastre. Dar, iată, momentul Revoluţiei comuniste încă nu e aproape: trebuie să continuăm a simula că suntem bogaţi, că ducem o viaţă de huzur şi desfrâu, ca nu cumva cineva din afara Partidului să-şi dea seama de realitate. Pericolul e mare: iată că oamenii cei mai subtili, intelectualii cei mai rafinaţi, analiştii cei mai pătrunzători, minţile cele mai ascuţite, începând cu Gigi Becali, intuiesc deja adevărul. Anume, că noi nu suntem altceva decât nişte comunişti adevăraţi, care nu visăm la altceva decât la naţionalizarea averilor noastre, pentru a reveni în sfârşit la o viaţă normală, de salariaţi la Stat. Dar, tovarăşi, povara acestei simulări a huzurului este extrem de stresantă. Sigur, când marea clipă a retrocedării averilor către proprietarul lor legitim - Poporul - va suna, vom da socoteală pentru fiecare bănuţ ce ni s-a încredinţat. Iar Poporul va înţelege că au fost necesare unele cheltuieli de reprezentare, tocmai pentru a-i putea păstra cât mai bine avutul. A fost necesar să bem whisky, să mâncăm caviar, să ne luăm amante tinere - aici Irinel Columbeanu oftă din nou - să facem tot ce fac nemernicii de capitalişti, pentru a păstra intact avutul obştesc. Şi clasa muncitoare va înţelege că stresul la care am fost supuşi cu toţii a putut conduce şi la acţiuni ori expresii nepotrivite, involuntare, precum cele ale tovarăşului Păunescu. De aceea propun ca tovarăşul Păunescu să fie pedepsit doar cu o mustrare cu avertisment, urmând ca la următoarea abatere să cunoască întreaga greutate a mâniei poporului. La aceste vorbe, cuprins de o furie de nestăpânit, tovarăşul Năstase se proţăpi în faţa celulei de partid, îşi sfâşie de pe piept costumul Armani, apoi cravata Gucci, apoi vesta de kevlar Louis Vuitton, apoi cămaşa Krupp & Essen, şi rămânând doar într-un maieu soios, găurit şi pătat pe ici-pe colo, strigă: - Da, tovarăşi, vouă vă e uşor să vorbiţi! Aţi primit firme, rafinării, fabrici şi uzine, vă e uşor să vă justificaţi miliardele! Dar eu, eu cu ce să mi le justific? Cu mătuşa Tamara? Tovarăşul Iliescu s-a descurcat, ca întotdeauna: a primit rolul de sărac, dar cinstit. Însă eu, eu cum pot să mă mai uit în ochii oamenilor muncii? Ai oamenilor simpli, dintr-o bucată, din rândul cărora m-am născut şi cu care vreau să-mi împart soarta? Ah, cât aş vrea să arunc această mască odioasă de miliardar! Să le pot spune: Ioane, Gheorghe, Mărie, sunt şi eu ca voi! Uitaţi-vă la mâinile mele bătătorite de muncă, uitaţi-vă la apartamentul de bloc în care locuiesc! Sunt de stânga, sunt social-democrat, sunt dintre voi, sunt pentru voi, inima mea bate alături de voi! Tovarăşa Dana îmi spală izmenele la spălătoria blocului alături de tine, Mărie, când îi speli izmenele lui Gheorghe, şi când eu beau bere cu Gheorghe în scara blocului, discutând despre fotbal. Dar nu, această fericire nu îmi e îngăduită şi mie, ca oricărui om! Tovarăşul Năstase izbucni într-un plâns necontrolat, spasmodic. Tovarăşul Columbeanu oftă adânc, cu ochii la cer. Tovarăşul Cataramă mai înfulecă un hamburger. Cineva spunse: Tovarăşi, sunt de părere să supunem la vot propunerea tovarăşului Voiculescu. Propunerea fu supusă la vot. Tovarăşul Ţiriac îşi mângâie mustaţa stufoasă. Tovarăşul Columbeanu oftă adânc. Pentru a evita să ia o decizie, tovarăşul Iliescu se ascunse la toaletă: "Prostata!” - le aruncă el în fugă celor prezenţi. Cu pumnii strânşi de furie faţă de exploatarea capitalistă, cu feţele străluminate de învăţătura marxist-leninistă, cu sufletele îndârjite de fiorul luptei de clasă, cu ochii visători pătrunzând departe, în viitor, cu dictatura proletariatului adânc încrustată în inimi, comuniştii votară. Democraţia de partid avea să-şi spună, încă o dată, cuvântul! Participanţii la şedinţă se grăbeau: în curând, era ora de începere a recepţiei de la ambasada Prea Graţioasei sale Majestăţi Britanice, unde erau cu toţii invitaţi. Nu peste mult timp, trecătorul întârziat de pe Bulevardul Primăverii, încordându-şi peste poate auzul, ar fi putut să asculte, în surdină, acordurile de încheiere a şedinţei celulei de partid: "Ţărani şi muncitori noi suntem, Partidul mare, muncitor! Pământul este-al celor harnici, Cei leneşi plece unde vor! Sfârşiţi, odată, cu tâlharii Ce-n lene, lux, desfrâu se scald! Să ne unim toţi proletarii, Să batem fierul cât e cald!”