Stadionul „Iuliu Bodola”, miercuri după-amiază. Lume multă în tribune, cum n-a mai fost de ceva vreme, pentru că nici FC Bihor n-a mai fost. Pe gazon, sute de copii, zeci de antrenori, cu toții febrili, în așteptare. Trebuie să apară cel care este inițiatorul și, totodată, obiectul curozității tuturor: fostul mare fotbalist român, mândria orădenilor, Mihăiță Neșu. Rumoarea din tribune și cea de pe gazon se topesc într-o tăcere de câteva secunde, iar privirile tuturor se ațintesc spre peluza din dreapta, dinspre linia de tramvai, după care un ropot de aplauze lămurește totul: Mihai Neșu este din nou pe gazonul stadionului orădean!

În vibrația întregii asistențe, Mihăiță îmi captează întreaga atenție și pare că nimic nu mă poate distrage din această hipnoză generală datorată, firește, întâlnirii cu unul dintre cei care fac parte din istoria fotbalului bihorean. O face, totuși, cineva! Aud o voce subțire, plăpândă, de copil și, în același timp, o mână mă extrage din acea stare: Știți cum s-a accidentat Mihăiță? Sunt matur și, prin urmare, gata oricând să răspund întrebărilor unui copil. I-am relatat băiatului brunet, cârlionțat și echipat ca de ieșit la o miuță pe maidan, din fața mea, momentul fatidic de la Utrecht. Abia atunci, acordându-i atenția cuvenită, privindu-i lumina din ochii negri și având un zâmbet agățat în colțurile lor, am priceput: era o întrebare de alt soi. Puștiul din fața mea, conectat la vibrația momentului, căuta pe cineva asupra căruia să-și reverse noianul de cunoștințe despre clubul pe care-l iubea – FC Bihor, desigur! - și despre eroii acestuia. Știa totul despre Bodola, despre „Crișul” Oradea, despre generația anilor ’80, spunându-mi că a citit prin cărți și pe net; istoria ultimelor două decenii ale clubului ce a jucat pe Stadionul „Iuliu Bodola” o știe de la tatăl lui. Și-a îndreptat mâna spre una dintre peluze, iar vocea-i, sugrumată de emoția unor întâmplări netrăite, dar pe care, cu siguranță, le vedea cu ochii minții, devenise guturală: Acolo a stat tati la barajul cu Oțelul!

În replică, am recurs la tehnologie și i-am arătat, pe telefonul mobil, acel memorabil meci de baraj din 2003. A privit filmulețul și a spus  încet, șoptit, doar atât: Of, Bihorul meu!

L-am întrebat atunci dacă el joacă fotbal; răspunsul a pătruns adânc în mine, ca lama unui cuțit, ca un atac de cord: și-a ridicat piciorul stâng, iar cicatricea de pe genunchi a vorbit în locul lui! Altfel aș fi fost acolo, jos, cu colegii mei din grupa de 2005! M-au întrebat și acum dacă mai vin la fotbal, dar nu mai pot, medicul a zis că nu voi mai putea niciodată... eram atacant. Un fundaș, cel de acolo - îl vedeți? În roșu! - m-a lovit. Nu cred că a vrut!

Nu știu prea bine ce s-a mai întâmplat între timp în iarbă, acolo, jos; probabil că, rând pe rând, copiii și antrenorii și-au primit diplomele și cupele, mulți făcând coadă pentru o poză cu Mihăiță Neșu. M-a resuscitat aceeași voce: Trebuie să plec. Mă cheamă mama! O femeie serioasă, pe chipul căreia citeai preocuparea pentru ziua de mâine, poate chiar pentru cea de azi, o mamă așa cum arată toate mamele copiilor ce trăiesc în umbra marilor stadioane, îl  aștepta pe calea de acces dintre gazon și tribune. Puștiul a coborât, punând același picior înainte, cu cadența pe care numai o infirmitate cu care te-ai obișnuit ți-o poate da, și, după o scurtă discuție cu mama, s-au despărțit, el îndreptându-se încetișor, atât de încet pe cât era necesar pentru ca lupta dintre demnitatea lui de fotbalist și durerea din trup să fie tranșată în favoarea celei dintâi, spre intrarea pe gazon. S-a prelins, cu un mers măsurat și drept, pe lângă gard, apoi pe lângă organizatori, în cele din urmă printre cei de vârsta lui și, după câteva clipe de stat la rând, și-a întâlnit idolul. A dat mâna cu Mihăiță, s-a întors pe călcâie și, la fel de corect precum a intrat, a părăsit gazonul unde foștii săi colegi își savurau trofeele.

După ce-a trecut de gard, mersul lui a redevenit strâmb, iar coabitarea cu handicapul s-a văzut și mai bine atunci când, grăbit s-o anungă din urmă pe mama lui, a început să alerge.

La ieșirea din stadion începe cartierul. Acolo îl vor fi așteptat prietenii de miuță, iar el le va fi povestit, cu aceleași inflexiuni când firave, când gâtuite de emoție, că a dat mâna cu Neșu! Desigur, spre deosebire de alții, el nu are nici măcar o poză cu acest moment crucial din viața lui; el nu este unul dintre premiații zilei; el doar ar fi putut fi!

Puștiul a plecat, Neșu a rămas la marginea gazonului, imobil, statuar, iar dincolo de acesta, pe cealaltă tribună, se decolora sub razele soarelui un banner și un text: FC BIHOR, PARTE A ISTORIEI.

Mihăiță Neșu nu e istorie, e viu, e gata să dea urbei, în continuare, ce are el mai bun: sufletul și mintea lui! Puștiul nu mai poate juca fotbal, dar îl poate iubi! Neșu luptă pentru puștii ca el! Mai rămâne ca, vreodată, Stadionul „Iuliu Bodola” să trepideze sub greutatea miilor de inimi roș-albastre! Până atunci, puștiul de lângă stadion așteaptă. Are timp!