“A greşi e omeneşte”, “Nu există perfecţiune”, zicale după care ne trăim vieţile atât de scurte şi superficiale. Dar au ele oare corespondent în realitate? Putem, oare, încerca să atingem absolutul, să aspirăm la mai mult, să ne depăşim condiţia umană? Nu avem capacitatea de a ieşi din sfera comunului, ordinarului? Suntem noi, oamenii, doar fiinţe mici, efemere şi nesemnificative sau ne complacem în această situaţie şi nici măcar nu încercăm să atingem idealul, să creăm utopii? Puterea minţii umane îmi pare nesfârşită, dar puţini sunt cei care au curajul să o exploreze, iar dacă îndrăznesc, devin inadaptaţi social, singuratici, nu pot fi acceptaţi şi înţeleşi, ci doar excluşi de societate. E, de asemenea, greu pentru noi, oamenii, să ne asumăm responsabilitatea de a avea control asupra propriei vieţi, este mult mai simplu să lăsăm totul pe mâna unui destin şi astfel ne pierdem în cotidian, uităm să râdem, să mirosim florile, să ne lăsăm mângâiaţi de soare, să ne deschidem sufletul, uităm să ne bucurăm şi totul devine banal. Suntem mânaţi de instinctualitate, trăim în superficialitate şi egoism. Tot ce facem sau gândim, faptele noastre, se învârt în jurul propriei existenţe. Generozitatea şi altruismul sunt acte egoiste, dăruim ca să simţim că am făcut o faptă bună şi ca să putem trăi cu noi înşine sau poate pentru a-i impresiona pe oamenii din jurul nostru. Este, aşadar, egoismul un defect al fiecăruia dintre noi, o trăsătură negativă, condamnabilă sau mai degrabă un simbol al existenţei umane? Dar ce este existenţa umană? Ce este realitatea? Este realitatea... reală? Este viaţa reală? Suntem noi, oamenii, fiinţe reale? Simţim noi cu adevărat sau suntem simpli pioni într-un joc al Creatorului? Asemenea gânduri şi întrebări mă frământă zi de zi şi ştiu că răspunsul e undeva acolo, între miile de variante, fie ele religioase, ştiinţifice sau spirituale. Dar aş dori să îngrop adânc toate acestea, să zâmbesc mai des, să iubesc mai mult, să permit soarelui să-mi inunde sufletul, să mă bucur de râsetele inocente ale unui copil, să admir pomii înfloriţi, să respir aerul proaspăt al primăverii: să trăiesc viaţa, nu să o gândesc!