Motto: „Fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu  gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul." (I Petru 4, 1)

Spitalul Municipal „Dr. Gavril Curteanu", clinica de hematologie. Încerc şi eu, atât cât mă pricep, să mai uşurez suferinţa mamei care este internată aici. Nu sunt de specialitate dar după câte am mai văzut de la profesorul de kinetoterapie, în absenţa acestuia mai facem câteva mişcări de gimnastică sau chiar masaj uşor.

De dimineaţa vine o mulţime de pacienţi de diferite vârste, de la adolescenţi la bătrâni cu diferite afecţiuni. Unii vin să se interneze, alţii pentru investigaţii prin acele puncţii sternale foarte dureroase, alţii doar ca să facă tratamentul, după care pot să plece acasă. Tratamentul specific unor astfel de afecţiuni se face periodic, durează uneori ani de zile, de aceea pacienţii şi personalul medical se cunosc foarte bine, unii chiar se îmbrăţişează bucurându-se de fiecare revedere. Clinica a fost renovată recent şi este de o curăţenie desăvârşită. Bolnavii stau pe paturile sau pe fotoliile din saloane aşteptând ca flacoanele cu soluţiile perfuzabile să se golească. Se face seară... Al doilea pat din salonul unde este internată mama este ocupat de o tânără care se apropie de 18 ani. Are în mâini Biblia pe care o conspectează frenetic. A fost diagnosticată cu leucemie şi de circa o lună face tratament cu citostatice. Organismul răspunde bine la medicaţie, doamna doctor Otilia Labău, şefa secţiei, este şi ea mulţumită şi speră că pacienta ei va pleca acasă în curând. Majoratul va trebui, totuşi, să-l petreacă în spital. Citostaticele au făcut ca părul ei bogat să înceapă să cadă. Nu se descurajează, îmi spune că se va tunde şi va purta o perucă. Este nerăbdătoare să se pregătească de şcoală. Vorbeşte mult cu prietenul la telefon. Îl dojeneşte pentru că uneori vorbeşte urât cu ea. O aud deseori spunându-i „te iubesc". De ziua ei primeşte de la băiat un căţeluş „vorbitor". Îi ofer flori şi o rachetă de tenis. Se bucură mult şi îmi spune că de mult voia să înveţe acest sport. Mă ofer să-i fiu instructor după ce va ieşi din spital. Se pregăteşte de culcare. Prin peretele care desparte toaleta de salon se aude sunetul apei de la duş, dar şi un plâns înăbuşit.  În salonul din capătul secţiei se aude vocea unui băiat care cere insistent calmante. Durerile sunt greu de învins. Îi spun că organismul lui tânăr va învinge boala. Mă priveşte şi-mi răspunde: „Cum o vrea Dumnezeu!". Nici o fărâmă de răzvrătire, doar smerenie! Trec pe lângă un salon de unde se aude glasul cald, de soprană, al doamnei Silvia, infirmiera care încearcă şi ea să aline, prin harul său, suferinţele bolnavilor. „`Naintea Ta Iisus iubit, vin azi încrezător..." răzbate prin uşa întredeschisă.  P.S. Câteodată sunt tentat să mă întreb: „Oare pe cine iubeşte Dumnezeu mai mult?"  Retorică întrebare! Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel. Şi la El este mântuirea fiecăruia!