Păi despre ce să scriu? Inspiraţie nu prea am zilele astea, de idei duc lipsă mare şi aşa ajung în ziar. Stoarce creierii, arde neuronii şi trece odată mai repede la treabă, că imediat se termină banda. Fie ce o fi. Ferice de cei care vor spune ce simt, aşa-i? Păi eu nu sunt de acord. Crezi tu ce vrei, eu fac ce ştiu mai bine: te ignor complet! Păi aşa se face, nu ascultăm pe nimeni, noi suntem atotştiutori, genii cum n-ai mai vazut. Aşa Einsteini suntem că nu mai avem nevoie de nimic, noi suntem luminaţi. Nu zic eu că sunt mai bună, în aceeaşi oală suntem toţi. O zis bine ăla: "Oricine poate fi un critic" (sună mai bine pe engleză). La critică toata lumea se înghesuie, dar la muncă nici urmă de om nu găseşti. Poate câţiva mai fraieri ei de capu’ lor (aşa se spune mai nou), care, săracii, tot muncesc şi nu primesc nimic în schimb, dar se descurcă cum pot. Şi până la urma urmei, tot ei fac ceva în viaţă. Da’ amu (cum se spune prin popor) n-oi pierde tot timpul numa cu nişte critici pe care oricum nu le bagă nimeni în seamă, mai sunt şi altele pe care aş dori din tot sufletul meu de critic să le înjuraţi (de parcă nu v-ar fi trecut prin minte). Fiţi sinceri, toată lumea mai înjură, nici preoţii nu-s uşă de biserică. Băi, oameni buni, asta-i tot ce ne trebuie în lumea asta toată: sinceritate. Nu ştiaţi? Dragii mei, în lumea asta ipocrită şi mincinoasă criticii sunt singurii care au curajul să fie sinceri şi, din proprie experienţă, vă spun, cu mare tragere de inimă, că ei nu ţin nimic înăuntru. Spun orice tâmpenie care le trece prin minte, ar critica şi un câine vagabond pentru că mănâncă ce găseşte în gunoi. Doar trebuie, ca orice câine învăţat, să se deplaseze până la centrul de "reeducare" pentru câini, unde va învăţa cum să cerşească, ca ţiganii din tramvai. Poate că, în următorii ani, câinii vor invăţa şi ei să facă duş singuri, cântând „Who let the dogs out?”. Ştiţi reclama aia? Păi, cum să n-o ştiţi?! Nimic de comentat, extrem de amuzantă, visul oricărui stăpân. Da’ să revenim la tema zilei. Ştiu la ce vă gândiţi. Nu, nu-s paranormală. Numiţi-o intuiţie. Cunosc destui critici şi, majoritatea, credeţi-mă, ar putea face atâţia bani din asta că ar putea avea trei vile şi un Ferrari. Da’ dacă ar face asta, Gigi ar rămâne necriticat. Un lucru imposibil şi de neimaginat. S-ar putea pensiona înainte de a începe şi asta nu ar vrea nimeni, pentru că îi iubim aşa de mult. Doamne, fereşte, o lume fară critici. Săracii câini n-ar mai avea pe nimeni să-i îndrume la cerşit, iar eu n-aş mai avea ce scrie. Da’ sincer, la modul cel mai sincer, nu mi-e prea frică. N-are să se întample prea curand. De fapt, or rezista ei şi după Apocalipsă, că nici focul, nici apa nu-i mai sperie. Îi sperie cu felul lor critic. Da, aţi auzit bine. Dacă vă e frica de moarte, staţi pe lângă ei, că sigur scăpaţi cu viaţă. Ştiu că am zis că nu vă mai fac să pierdeţi timpul cu ideile mele absurde, deloc adevărate, după majoritatea "uşilor de biserici", prea multe să fiu sinceră, dar dacă ei critică fără drept de autor, eu îi ironizez cu licenţa luată. Păi, ironia la mine e studiată. Şi dacă n-ar fi, într-o lume a "normalului", anormalul vine cu două pachete importante: ironia şi sarcasmul. Dacă n-ar fi astea două, Dumnezeu ştie că n-ar mai exista nici "Carcotaşii". Nu mă prea uit, dar la câte gafe se fac în fiecare zi şi venind de la şcoală putem "muri de râs". La o librărie nu se vinde, pentru că este inventar, un magazin de mobilă este deschis în fiecare sâmbată şi duminică, de Crăciun centrul oraşului suportă brazi, iar la televizor avem două vaci. Aşa s-a dus o pagină. Aşa s-a mai scurs o zi şi o tonă de prostii. Dar ţineţi minte că nimeni nu-i perfect şi că orice uşă de biserică are o parte şubredă. Un sfat de la mine pentru voi: bârnele vin în dimensiuni diferite, nu există două la fel. Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”