Să trăiesc într-o vreme când muzica chiar conta, când mass-media nu putea să cumpere suflete, când a apărut radioul, când copiii încă se mai jucau fără griji, când revoluţia se termina, când computerul nu deţinea controlul asupra vieţilor noastre, când singurele mijloace de comunicare erau scrisorile, când starurile pop erau un mit, când soarele, păsările, florile erau muze, când omul încă iubea, când cerul încă era senin şi aerul respirabil, când stelele nu cădeau, ci luminau, când nu cunoşteam totul. Dar m-am născut ca să trăiesc într-o lume căreia nu-i pasă, într-o lume hipnotizată de câştig, de bani, de efemeritate. Într-o lume fără esenţă. Lumea aceasta în care trăim este nebună. Nimeni nu mai are timp să trăiască cu adevărat. Oamenii nu mai ştiu ce înseamnă să dăruiască fără să ceară sau să aştepte ceva în schimb, să iubească necondiţionat, să se bucure de frumuseţea vieţii. În această societate consumată de lăcomie, laşitate şi frică, există, totuşi, persoane care îndrăznesc să-şi asculte inima, să-şi urmeze visele şi să-şi pună întrebări despre viaţă şi despre moarte. Acestea reuşesc să-şi învingă teama de a fi cu adevărat fericite, ceea ce le aduce libertatea de a trăi cu adevarat. Oamenii nu trebuie să ezite să iasă din lumea lor sigură şi să se aventureze pe căi necunoscute spre căutarea fericirii, spre căutarea unei noi înţelegeri a iubirii şi a esenţei vieţii lor.