Nu e vina ta că te-au învăţat de mic să închizi ochii, e vina ta dacă îi înveţi şi tu pe cei mici să îi închidă! Când calci pe urmele altora totul e simplu: n-ai cum să te rătăceşti, n-ai cum să greşeşti. Însă, există posibilitatea ca drumul deja bătătorit să nu fie cel mai corect, să nu te ducă acolo unde speri tu să ajungi, ci să te arunce într-o mulţime de oameni care au ales şi ei acelaşi drum bătătorit. E o mulţime de oameni care a preferat să preia gândurile altora, în loc să le asculte pe ale lor, şi să accepte hotărârile altora, în loc să le ia pe ale lor. Odată membru al acestei mulţimi, eşti prizonierul ei pe veci, pentru că nu mai poţi avea propriile reacţii, nu mai poţi avea propriile păreri. Dar dacă te decizi să porneşti în altă direcţie? Probabil vei auzi reproşuri, dar vor fi şi laude; ţi se vor pune piedici, dar vei găsi şi mâini dispuse să ajute, poate vor fi persoane care îţi vor întoarce spatele, dar poate vei întâlni şi oameni care te vor privi cu zâmbetul pe buze. Important e să ai curajul să pleci pe o nouă cale, să nu îţi fie frică să gândeşti, să analizezi, să iei decizii, să refuzi sau să încerci. Odată pornit pe drumul tău, vei putea vedea toate nedreptăţiile pe care le trăiesc oamenii din mulţime, toate minciunile, furturile şi crimele la care ei închid ochii, pentru că li se spune că nu au voie să le vadă, dar tu vei vedea cum ei sunt robii unui sistem condus de oameni bolnavi de puterea banului, fiinţe dezumanizate de exagerata dorinţă de a prelua puterea. Vei privi descumpănit mulţimea aceea ce coboară capul în faţa acestor conducători lipsiţi de scrupule, vei privi cum oamenii mulţimii le dau acelor conducători tot ce-a mai rămas bun din ei: ideile şi ştiinţa lor. Ei nu se pot revolta atunci când văd toate nelegiuirile, nu se pot plânge atunci când toată munca lor a fost prezentată ca fiind a conducătorilor, aşa cum poţi tu, pentru că atunci când au ales drumul bătătorit au ales să respecte reguliile celor care l-au bătătorit. Abia înveţi să mergi, când deja faci cunoştiinţă cu regulile acestui sistem. Odată ajuns la grădiniţă, observi cum lucrările tale, indiferent cât de bune ar fi sau la ce expoziţe au fost prezentate, au pe ele un alt nume; poate cel al fiicei deputatului, poate cel al fiului educatoarei. Iar atunci când tocmai ai terminat de făcut cel mai frumos coş de ghiocei şi vrei să îl dai educatoarei, vine alt copil, ţi-l smulge din mână şi fuge spre aceasta. Nu eşti încă adaptat sistemului; te vei plânge educatoarei, vei spune atât despre lucrările tale, cât şi despre coşul cu ghiocei, dar învăţătoarea nu va face nimic, pentru că probabil i s-a smuls şi ei odată coşul cu ghiocei sau a avut şi ea alt nume pe lucrările ei. Problema e că educatoarea a învăţat să accepte aceste nedreptăţi, în timp ce tu abia acum începi să te revolţi. Dar, totuşi, ce vină are un copil că restul oamenilor au decis să accepte o mentalitate greşită? Când ajungi la şcoală, te loveşti de aceleaşi nedreptăţi. Colegul de bancă copiază liniştit tot ce ai învăţat, ai creat sau ţi-ai imaginat tu, dar nimeni nu observă sau nu vrea să observe. Ai încerca să vorbeşti, dar ştii de la grădiniţă că nu vei rezolva nimic. Rămâi indecis cu foia îndreptată spre colegul de bancă care acum ţi-e prieten. Ştii bine că dacă vei întoarce foaia se va supăra; şi începi să crezi că îl ajuţi. Aşa cum nu a văzut educatoarea, nu va vedea nici învăţătoarea dezamăgirea copilului când alţii sunt lăudaţi pe meritele lui. Oare ce noţiune de dreptate şi corectitudine va mai avea acel copil, când lumea nu e dreaptă nici în ceea ce priveşte un extemporal banal la ştiinţele naturii? Cum va putea proaspătul elev considera acea învăţătoare un model, când ea nu vede cum în capul lui se prăbuşeşte orice speranţă că va fi vreodată apreciat la justa lui valoare? Şi te trezeşti în clasa a IX-a de liceu, purtând aceleaşi complexe. În toţi aceşti ani ai avut prieteni, dar fiecare a avut mai multă nevoie de tine la extemporale decât în pauze. Şi ai gândit mereu "Dacă profesorul nu-l opreşte, cum l-aş putea opri eu?". Nicicum. Pentru că în ochii celorlalţi ai părea un egoist, nimănui nu i-ar păsa că ai fi dispus să mergi după-masa la colegii tăi acasă şi să le explici ce probabil ei nu au înţeles. Dar una e să le explici, şi alta să înveţi pentru ei. Însă oare ar vrea acei colegi să-şi petreacă după-mesele învăţând în loc să se joace pe calculator, când ştiu că vor putea liniştiţi scrie din foaia ta în timpul extemporalului? Nu, eu cred că nu. Şi totuşi cum rămâne cu ce simte acel viitor adult, când vede cum lumea acceptă ca munca lui să fie considerată şi munca altora? Se simte legat de mâini şi de picioare de această societate ridicolă. Simte că se luptă cu imposibilul, că niciodată nu va reuşi să dovedească capacităţiile lui, începe să creadă că nu are rost atâta muncă, că nu merită efortul, atât timp cât poate şi el copia de undeva, de la cineva. În liceu nu se schimbă nimic. Aceiaşi colegi prietenoşi, vânători de note fără cunoştiinţe. Îi vei "ajuta" şi pe aceştia, pentru că nu ai de ales. Dar te vei umple de revoltă atunci când profesorul va împărţi extemporalele şi vei vedea că atât tu, care ai învăţat toată ziua şi te-ai şi trezit de dimineaţă să repeţi, cât şi colegii de alături, care s-au jucat pe calculator sau au fost la plimbare, aveţi aceeaşi notă. Nu cred că acest elev poate fi acuzat de egoism, el însuşi fiind o victimă a egoismului colegilor, cărora nu le pasă că el nu a putut merge cu ei la plimbare pentru că a stat să înveţe pentru test. În mintea lui totul e ambiguu, pentru că pentru nimeni nu mai e clar ce e voie şi ce nu, ce e bine şi ce e rău. Îşi dă seama că legile se schimbă în funcţie de persoana care le încalcă. Când ai ajuns la facultate speri ca lucrurile să fie altfel. Dar oare chiar speri? Nu, începi să te obişnuieşti, să accepţi că munca ta de fapt nu e pentru tine. Deşi încă te mai umple de revoltă nepăsarea cu care restul oamenilor privesc cum munca ta sau a altora e trecută sub numele "celor care trebuie", devii şi tu nepăsător; începi să accepţi. Deşi încă speri ca lucrurile să se schimbe, nu faci nimic ca să încurajezi schimbarea. Ai putea face, acum nu mai eşti nici copil de grădiniţă, nici şcolar sau licean, dar ai început să te resemnezi, să fii la fel ca educatoarea sau ca toţi cei care văd nedreptăţile, dar nu fac nimic. Atât de bine te-ai schimbat pentru a te încadra în sistem şi a accepta mentalitatea oamenilor încât nici nu te mai gândeşti la copiii preşcolari cărora le este acum smulsă lucrarea din mână sau la elevii a căror muncă este acum furată. Dacă tu ai fost nevoit să suferi, văzând cum alţii profită de pe ştiinţa sau imaginaţia ta, de ce nu faci nimic, ca să nu sufere la fel şi următoarele generaţii? Pentru că e mai simplu să pleci şi tu ochii în faţa nedreptăţiilor şi să le accepţi. După cum am încercat să evidenţiez la început, individul este forţat să accepte nedreptăţi încă de cum intră în contact cu societatea. Toate frustrările şi complexele pe care le adună în primii 20 de ani din viaţă se vor reflecta în următorii 45 de ani. În aceşti ani, în loc să lupte pentru dezvoltarea comunităţii sau pentru ameliorarea celorlaltor probleme - poluare, lipsa locurilor de muncă, a spaţiilor verzi, a locurilor de distracţie sau a mijloacelor de transport în comun etc. - se va mulţumi cu o muncă banală de birou şi cu criticarea existenţei acestei probleme. Nu va îndrăzni şi nici nu va mai vrea să facă nimic spre a rezolva problemele pentru că va şti că munca lui nu va fi apreciată. Se va familiariza cu sistemul, ceea ce îl va determina să nu îşi mai exploateze imaginaţia sau inteligenţa, fiind conştient că oricât efort va depune într-o muncă aceasta nu-i va aduce satisfacţii. Faptul că unii oameni folosesc cunoştinţele altora, minţind că sunt ale lor, duce la lipsa unei analize clare a ceea ce ştie şi poate individul, calificativele şi notele primite în şcoală fiind o simplă minciună. Învăţat cu ideea că munca lui nu va fi apreciată şi, mai probabil, va fi considerată a altei persoane, individul capabil de muncă renunţă. În final, cine ar depune un efort când ştie că nu va fi recunoscut drept al lui? Pe de altă parte, urmărind evoluţia celor care au obişnuit să profite de pe munca celor conştincioşi sau cu un grad de inteligenţă mai ridicat ca al lor, se observă că, deşi, datorită diplomelor cu calificări false sau a relaţiilor pe care le au într-un anumit domeniu, obţin funcţii importante în societate, ei nu au cunoştinţele şi capacitatea necesară ca să îndeplinească într-un mod eficient cerinţele acelei funcţii. Astfel, oamenii care ar fi capabili să aducă o îmbunătăţire sau o soluţie pentru problemele comunităţii se marginalizează, renunţând să mai lupte şi mulţumindu-se cu poziţii nesemnificative, în timp ce aceia care au profitat de pe urma lor ocupă nişte poziţii nemeritate. Este prea puţin probabil ca o persoană care niciodată nu a muncit pentru rezultatele sale, care niciodată nu a învăţat sau nu şi-a antrenat memoria şi imaginaţia să fie capabilă să rezolve probleme de o factură mult mai înaltă decât cele din extemporalul de la matematică, chimie sau istorie. Nici în cazul în care ar exista voinţă acest lucru nu ar fi posibil, din cauza lipsei de cunoştinţe şi informaţii. Această mentalitate greşită, care sprijină neştiutorii şi tupeiştii, dar descurajează oamenii cu adevărat valoroşi, stă la baza celorlaltor probleme. Vă întrebaţi cum se poate schimba o asemenea mentalitate şi pe cine ar interesa rezolvarea acestei probleme. Să schimbi gândirea oamenilor nu este unul dintre cele mai uşoare lucruri, dar este o laşitate să alegi mereu să rezolvi lucrurile uşoare. Şi cele complicate şi încurcate există, deşi probabil mulţi preferăm să nu le vedem, iar de rezolvarea lor depinde rezolvarea a multor alte probleme cu un grad mai scăzut de importanţă. Ar trebui pornit încă din locurile în care această problemă ia naştere. Dacă din grădiniţe, şcoli, licee şi facultăţi li s-ar permite oamenilor cu adevărat deosebiţi să iasă la suprafaţă, atunci celelalte probleme ale comunităţii ar avea o rezolvare cu ajutorul lor. Cât despre cei care nu vor să înveţe sau să muncească, ci au rezultate doar datorită celorlalţi, să nu aibă pretenţii să ocupe un rol important în societate. Este de-a dreptul paradoxal ca persoanele valoroase şi inteligente să ajungă să fie conduse de un individ lipsit de merite, dar care a ştiut cum să se strecoare spre un post ce îi este total nepotrivit. Pentru început ar trebui făcută cunoscută această problemă, pentru ca şi cei care nu au observat încă existenţa ei să o conştientizeze. S-ar putea face bannere de 5 metri pătraţi pe care să fie lipite imagini sugestive de genul: un copil copiind din caietul celuilalt, o învăţătoare legată la ochi cu o eşarfă neagră etc., care să fie amplasate prin tot oraşul; afişe şi pliante. Costul de producţie al unui panou (145 euro plus T.V.A), chiria pe lună pentru locul panoului (45 euro plus T.V.A), preţul afişelor şi al pliantelor ar putea fi acoperite din sponsorizări. După ce problema va fi cunoscută se vor găsi persoane capabile să înţeleagă gravitatea ei şi posibilitatea de acţionare. Ar fi cazul să renunţăm a mai călca pe drumul bătătorit, să renunţăm a mai accepta nedreptăţile, minciunile, furturile şi crimele intelectuale. Să rezolvăm această problemă, să schimbăm această mentalitate. Problema nu se va rezolva singură şi nici mentalitatea nu se va schimba peste noapte, de aceea e nevoie ca noi toţi să facem ceva pentru a îmbunătăţi situaţia. Pentru că nu e vina noastră că am fost învăţaţi să închidem ochii, să acceptăm toate nelegiuirile şi să ne lăsăm conduşi de oameni incapabili, dar e vina noastră dacă îi obligăm şi pe cei mici să rămână cu ochii închişi.