Este un paradox să considerăm Le parkour un sport cu fiţe. Puţini au auzit de el şi foarte puţini îl practică. Unii văd în parkour un hobby, alţii văd un sport, iar cei ce îl practică văd un stil de viaţă, o lecţie importantă în fiecare antrenament. Particularitatea acestui hobby e că nu are o definiţie precisă. Nimănui nu i se poate explica cu precizie ce este „le parkour”, aşa cum nimănui nu i se poate explica frumuseţea unui apus de soare. Mulţi au încercat să îl definească, prin abordări mai mult sau mai puţin filozofice, dar pentru a înţelege ce reprezintă trebuie să-l vezi cu ochii tăi şi apoi să încerci. Le parkour, cunoscut şi sub numele de Free-Running, tratează peisajul urban ca un loc de joacă pentru adulţi. Practicanţii acestui sport depăşesc obstacolele create de om pentru a ne face captivi, prin mişcări graţioase şi îndrăzneţe. Free-Running a existat încă din preistorie, când omul era nevoit să vâneze şi să alerge după hrană, până în prezent. Primii care i-au dat un nume şi au încercat să definească Free-Runningul au fost Sebastien Foucan şi David Belle. Sportul a devenit cunoscut odată cu apariţia documentarului „Jump London”, documentar în care Sebastien Foucan împreună cu Jerome Ben Aoues şi Johann Vigroux aleargă peste principalele obiective turistice ale Londrei. Spre deosebire de alte sporturi extreme, Le parkour a dezvoltat şi o filozofie. Sebastien Foucan spunea: „Parkour nu este doar un joc, este o disciplină, este un mod de a-ţi înfrunta frica, deci, poate fi aplicată şi în alte probleme ale vieţii ”. Mulţi învaţă „mişcările” fără a învăţa ceva din acest sport. Aceştia nu sunt adevăraţii traceuri, aşa cum nu sunt nici cei care fac totul pentru bani sau popularitate. Parkour prezintă şi o mulţime de pericole care îl pot costa pe traceur chiar viaţa, dacă acesta nu este atent sau dacă nu îşi ia anumite măsuri de siguranţă. Accidentările minore, precum zgârieturile şi vânătăile sunt un lucru normal pentru acest sport. De aceea, practicanţii parkour-ului trebuie să se pregătească atât fizic, cât şi psihic. În acest sport există şi nişte tehnici de bază: saltul de precizie de pe un perete sau de pe o bară; saltul de pisică, nu foarte spectacular, dar tehnic; saltul tic-tac de pe o clădire pe alta. Nu există exerciţii specifice, nu există antrenamente speciale, nu sunt mişcări bine determinate, nu există competiţii şi nu există spaţii amenajate. De aceea, parkour este greu de definit şi singurul mod de a-l învăţa este antrenamentul. Mişcarea trebuie să fie cât mai naturală şi mai fluidă. Cel mai important atribut al unui traceur este curajul. Atât curajul de a înfrunta obstacolele, cât şi curajul de a fi diferit. Unde ceilalţi văd un obstacol, un practicant al acestui sport vede un mod de a-l depăşi. Parkour combină viteza, fluiditatea, estetica şi originalitatea. Parkour este o artă!