2005-2006...şcoală... Câtă muncă şi ambiţie va cere, câte reuşite, dar şi câte frustrări va aduce acest an şcolar 2005-2006 este o chestiune de perspectivă. Acum, însă, elevii lasă în urmă cu regret zilele fără griji ale vacanţei. Rubrica "Extemporal la jurnalism" îşi reia şi ea activitatea, în cel de-al doilea an de existenţă, consemnând impresiile de vacanţă ale câtorva elevi de la Colegiul Naţional ?Mihai Eminescu?. Muntele, marea, dar şi agitaţia marilor oraşe au fost căutate pentru ?deconectarea? de la rutina şcolii, dar şi locuri care au prilejuit reverii şi meditaţii poetice. Nu mai puţin captivantă a fost întâlnirea de "gradul 0" cu ursul? Gabriela GY?RI Vacanţă cu inundaţii Vacanţa de vară a fost aproape întotdeauna apogeul anului şcolar pentru elevi, care o priveau ca pe luminiţa de la capătul tunelului, speranţa care te ajută să supravieţuieşti încă unei ore de matematica. Muntele a fost destinaţia finală. Drumul a fost asemenea unui ?montaigne-rouse? (ţinând cont de gropi) emoţional la vederea unei părţi a României care nu credeam că mai există: pajişti cu verdeaţă, mărginite de păduri, care păreau de nepătruns, din loc în loc, câte un ţăran încă necorupt de tehnologie, cu câte doi-trei cai alături. După două zile, deja cunoşteam toate împrejurimile şi oamenii nu ne mai priveau curioşi pe la poartă întrebându-se cine suntem. Contemplarea frumuseţii rurale şi odihna mult aşteptată ne fură compromise de o ploaie furioasă pe armonia care domnea în acel sat rupt de lume. Primele două zile de vreme rea ne-au distrus planurile de drumeţii, grătare şi ieşiri în aer liber, dar a treia zi deja eram îngrijoraţi. Nivelul apei creştea încontinuu, iar în a patra zi scoteam apa cu găleţile afară din curte. În a cincea zi, când s-au mai retras apele, ghidul nostru ne-a sfătuit să plecăm, pentru ca s-ar putea să nu mai avem condiţii bune de plecare în curând aşa că am fost nevoiţi să scurtăm la jumătate vacanţa promisă. Ne-am întors acasă, unde vremea nu era cu mult mai bună. A fost o vacanţă plăcută totuşi cu un singur mare defect: s-a terminat taman atunci când a venit vremea bună... Mara BOTA CLS. a X-a A Epilog cu ochelari - Care sunt impresiile voastre de vacanţă? Să vedem pe unde aţi umblat? Cristi, spune-ne tu pe unde ai fost vacanţa asta? - Eu am stat mai mult pe acasă şi am fost la mare două săptămâni... - Horia, înţeleg că tu ai preferat să te relaxezi? - Eu am fost în Italia cu părinţii mei şi, în rest, mai mult pe acasă. - Majoritatea aţi preferat să staţi să vă odihniţi. Andrei, tu ce ai făcut în vacanţă? - La sfârşitul vacanţei am fost în Ungaria cu părinţii, şi la fel ca restul colegilor, am stat pe acasă, m-am odihnit... Cam aşa aş fi răspuns în clasă la întrebarea ?Ce aţi făcut în vacanţă? ? Având în vedere că am la dispoziţie o pagină întreagă, am să răspund mai pe larg la aceasta întrebare. Imediat după ce am mers acasă, de la festivitatea de încheiere, m-am cufundat într-un şir de zile de odihnă, în care am ascultat muzică, m-am uitat la filme şi am stat, pentru a-mi încărca bateriile. Am mai fost plecat în diferite oraşe în ţară, pe la rude şi prieteni, în scopuri turistice. Pe la sfârşitul vacanţei, am fost împreună cu părinţii mei în Budapesta pentru o săptămană. Deşi sunt vecinii noştri şi suntem aproape unii de alţii, nivelul la care trăiesc ei este la sute de kilometri distanţă de al nostru. Din păcate, am ajuns la concluzia că mai avem destul de mult până să fim în pas cu lumea... Printre toate aceste mici plecări, desigur mi-am petrecut timpul cu prietenii. Am avut parte şi de plimbări în aer liber, de momente plăcute, aparte, în acest timp, şi, dacă mă gândesc bine, a fost una din cele mai frumoase vacanţe pe care le-am avut până acum. A, şi era să uit: ca să nu aibă vacanţa un happy-end, în urma unui control oftalmologic, am aflat că trebuie să port ochelari. Sper ca prin ei să văd şcoala cu ochi mai buni, şi sper să se adeverească ce îmi spune lumea mereu. "Andi, să ştii că ochelarii ăia te fac mai serios." V-am povestit în mare despre vacanţa mea şi se pare că pagina mea s-a cam umplut, aşa că revenim la atmosfera din clasă: - Am vorbit şi despre vacanţă, sunteţi odihniţi, aşa că putem începe. Deschideţi caietul şi notaţi . . . Andrei PURCAREA, clasa a XI-a C Colegiul Naţional ?Mihai Eminescu" Reverie la malul mării ?Unii preferă munţii, însă eu ador marea. În această zi, marea era liniştită, pe malul pustiu nu era decât un pescar. Avea cămaşă albă de in, pantaloni vechi îndoiţi până la genunchi, faţa îi era arsă de soare, trăda oboseală, însă ochii, aţintiţi la linia de contopire a mării cu cerul, erau plini de admiraţie, pentru că la orizont apăru unghiul frumos al păsărilor albe, apropiindu-se din ce în ce mai mult. De câte ori nu urmărea el zborul graţios şi lent, plutirea deasupra apei în căutarea unui loc de popas şi momentul cel mai tulburător, când păsările îşi lasă penajul alb şi strălucitor ca sideful, prefăcându-se în nişte fete de o frumuseţe inimaginabilă. Însă, în această zi, el nu rezistase ispitei şi, apropiindu-se de locul unde erau lăsate penele, luă câteva şi se întoarse în adăpostul său. Spre seară, păsările s-au întors să-şi îmbrace veşmântul alb şi au zburat înapoi spre orizont. Numai una a rămas, căutându-şi penele. Atunci apăru pescarul cu plasa, luând-o pe fata disperată şi ducând-o în coliba sa. Acolo ea a stat până la sfârşitul verii, însă era indiferentă la toate, expresia chipului ei se schimba numai când înota în mare, imitând dansul ciudat al fluturilor. La sfârşitul lui august, pescarul a observat că trăsăturile perfecte ale fetei se stingeau pe zi ce trecea. El înţelegea că ea nu este fericită fără suratele albe, însă, în inima lui mai avea speranţa că se va îndrăgosti de el şi va uita viaţa trecută. Dar, într-o zi, el a realizat că nimic nu se va schimba şi că trebuie să ia o singură decizie, dacă nu voia s-o ucidă, să-i dea penele înapoi până la începutul toamnei, încât ea să reuşească să plece în ţările calde cu surorile ei. Urmărindu-i ultimul zbor, el a înţeles că răpirea libertăţii nu este o cale spre dragoste. Elena SERGIENCO, clasa a X-a Spirite meditative Am avut o vacanţă frumoasă cu o excursie la munte, în mijlocul naturii, unde lumea parcă se ghida după alte legi, deloc asemănătoare cu tumultul citadin. Acolo, în mijlocul naturii, am putut să mă redescopăr, am simţit chemarea pădurii la o şedinţă de meditaţie, care avea scopul să-mi arate omul în forma lui iniţială. În liniştea pădurii, timpul parcă era distorsionat, secunda dilatată, dar nu aveam timp să mă plictisesc, pentru că oxigenul pur îmi umplea alveolele pulmonare, creându-mi o stare de plenitudine, care, alături de un răsărit magic sau un apus misterios, îmi dădeau starea de satisfacţie supremă. În marea imensă de verde crud puteam să simt comuniunea dintre om şi natură. Natura era pentru mine un monitor care prin exemple subtile îmi dădea posibilitatea să mă eliberez de energia negativă, care-mi acoperea ego-ul. După ce acesta era anihilat, în urmă rămânea o personalitate vivace, ludică. În aer se simţea în aer o armonie benefică fiinţei umane, un loc de pace, un colţişor de Rai pe care divinitatea l-a lăsat pe pământ. După un timp de purificare, care s-a scurs asemenea nisipului din clepsidră, am revenit cu regret în agitaţia urbană şi parcă am fost trezit de claxoanele maşinilor, de huruitul tramvaielor dintr-un vis, un vis frumos de vară. Dorin RAŢ VACANŢĂ ÎN RETEZAT - LA ÎNCEPUT DE VARĂ Întâlnire sub clar de lună cu... ursul! Dacă vreţi senzaţii tari, în vacanţele de vară, faceţi o excursie în Retezat. Nimic nu se compară cu măreţia munţilor, cu lacurile glaciare, cu adrenalina provocată de... urs, în miez de noapte. Mi-am propus să fac ceva deosebit, în această vacanţă. Am vrut să văd ce pot. Aşa că am decis să plec în Retezat. Traseul l-am stabilit împreună cu tatăl meu. Ne-am propus să facem un tur de forţă al munţilor Retezat, munţii mei preferaţi. După ce ne-am făcut bagajele, m-am trezit cu un rucsac în spinare, care avea pe puţin 15 kg, ca să nu mai vorbim de "superbocancii" special cumpăraţi pentru munte, care cântăreau şi ei încă vreo trei kilograme. După multe negocieri şi proteste, pornesc cu toată... greutatea spre Gară. Era foarte cald, bocancii erau incomozi, iar rucsacul, aproape insuportabil. Dar, greul de-abia începuse... După o călătorie de-o noapte cu trenul, pe traseul Oradea-Arad-Subcetate, am ajuns în cele din urmă, la Haţeg. Din păcate, nu circula nici un autobuz spre Gura Apei. Aşa că, eu fiind conducătorul grupului, am făcut autostopul, pentru prima oară în viaţa mea. Am fost norocoşi, deoarece, după câteva încercări eşuate, a oprit, totuşi, o maşină. Peste patru ore intram în Parcul Naţional Retezat. Întâlnire de "gradul 0" Seara, pe la ora 18.00, ajungem, în sfârşit, pe malul lacului Zănoaga. Ah, ce bine că există refugiu! Salvamontiştii ne salută prietenoşi. Ne instalăm frumos cortul lângă cabană, liniştiţi că de-acum încolo nu vom mai avea probleme. Pe la miezul nopţii, am ieşit până afară. Era o linişte atât de neobişnuită, încât te treceau fiorii. Luna domnea peste tot, răspândind o lumină pală. Stau puţin vrăjită şi ascult şoaptele vântului şi murmurul valurilor, după care mă întorc la cort. Dintr-o dată câinii încep să latre alarmaţi şi, în următoarele clipe, afară se aud nişte zgomote ciudate. Deschid ochii. Inima mi se face cât un purice! Oare-i aievea sau visez?! Nu, nu-i un vis: umbra proiectată de lună pe cort e... copia fidelă a unui urs adevărat. Deşi aveam fluier, nu am reuşit să scoatem nici un sunet. Ca să-l speriem, am deschis radioul. Ursul a stat puţin în cumpănă, apoi a dispărut. Această întâmplare m-a şocat într-atât, încât am rămas paralizată câteva minute. Apoi am început să tremur ca varga. Dar nu era vreme de tremurat, aşa că am mers rapid la salvamontişti, aflaţi la nici 20 metri de cort, ca să le cerem ajutorul. Ursul putea să revină în orice moment. Nu se ştie dacă animalul ne-ar fi acordat şi a doua oară atâta "clemenţă"... Am avut noroc cu salvamontiştii, care ne-au găzduit în refugiul lor. Cred că mi-au trebuit vreo două ore ca să-mi revin din şoc. Pe la trei noaptea, am ieşit afară să mă conving că nu mai este nici un urs prin apropiere, apoi, în sfârşit, am putut să dorm liniştită. Trei zile şi patru vârfuri! În trei zile am cucerit patru vârfuri: Zlata, Bucura, Păpuşa şi Peleaga. Aventura pe creste n-a fost deloc uşoară, mai ales că ne-a prins furtuna. Coborârea de pe vârful Peleaga a fost de-a dreptul spectaculoasă: pe o ploaie torenţială, printre fulgere şi trăsnete şi cu o durere îngrozitoare de genunchi. Când am ajuns la cort, eram la capătul puterilor. Cu toate că mi-a dat "dureri de cap", şi mai ales de... picioare, această excursie a fost de vis: ce peisaje! Ce locuri spectaculoase! Ce natură splendidă! Ce lacuri cu ape limpezi! Câtă măreţie! E adevărat, am ajuns acasă numai "piele şi os" - citat de la mama - dar mi-am dat seama cât de valoroasă este viaţa şi cât de uşor o putem pierde. Această confruntare cu muntele şi capcanele lui m-a ajutat să-mi depăşesc condiţia şi să-mi înfrâng temerile. Pentru mine a fost o adevărată lecţie de viaţă. Gabriela TODA - clasa a XI-a C C.N. Mihai Eminescu