Seara în care am devenit stăpânii Europei fotbalistice
A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. O formulare tipică poveştilor şi basmelor, adecvată însă pentru a readuce în memoria cititorilor un eveniment unic pentru fotbalul românesc, consemnat în urmă cu exact 18 ani. Atunci, pe 7 mai 1986, la Sevilla, în faţa a peste 70.000 de spectatori, o echipă din estul Europei reuşea să sfideze monopolul instituit de marile grupări ale Occidentului. Nu mai reprezintă o noutate când spunem că, în finala celei de-a XXXI-a ediţii a Cupei Campionilor, Steaua Bucureşti a depăşit FC Barcelona, echipă cu un palmares impresionant în Cupele Europene: câte două Cupe ale Cupelor (1979 şi 1982) şi ale UEFA (1959 şi 1966). În acea seară memorabilă, însă, toate atuurile adversarului au pălit în faţa unei echipe care a făcut, din plin, dovada valorii, ambiţiei şi, nu în ultimul rând, a tăriei de caracter. Pentru că nu este la îndemâna oricui să reziste presiunii exercitate de un public ostil şi a unei echipe în mare vogă la acea oră, care a fost nevoită să mai aştepte încă şase ani până să-şi vadă visul cu ochii. De cea mai importantă performanţă realizată de o echipă românească în competiţiile europene inter-cluburi nu este străin concitadinul nostru Emerich Jenei, nimeni altul decât antrenorul principal al Stelei în acel moment. La "majoratul" izbânzii steliste, nea Imi a rememorat câteva dintre momentele acelei seri speciale, cu "îngerul păzitor" Helmuth Duckadam în prim plan.
- Cum vă simţiţi la 18 ani de la acel rezultat inegalabil?
- A fost un moment înălţător şi pot să spun că sunt extrem de mândru de performanţa Stelei, deocamdată, unică pentru România. Şi, din păcate, nu sunt perspective încurajatoare ca, în curând, să avem o echipă care să cucerească Cupa Campionilor Europeni. Sunt alte condiţii în momentul de faţă. Atunci, norocul şi şansa României a fost că au activat nişte jucători cu calităţi morale şi tehnico-tactice excepţionale. Bineînţeles că a existat şi o conducere la nivel de club, care s-a gândit şi şi-a dat seama că fără profesionism profesionalism nu se poate face performanţă. La cârma clubului erau Ion Alexandrescu, fostul meu coleg de echipă, şi Valentin Ceauşescu. Acesta din urmă nu avea o funcţie oficială în club, dar ajuta mult echipa. Fără falsă modestie, probabil că şi tehnicienii s-au ridicat la nivelul jucătorilor.
- Cum a reacţionat presa la finalul meciului?
- La conferinţa de presă de după meci au fost prezenţi circa 120 de ziarişti cărora nu le venea să creadă că am câştigat trofeul. Nu era destul că veneam după mai bine de două ore de încordare maximă, că am avut parte de o serie de întrebări incomode, care, în principal, vizau recompensa noastră pentru victorie. Până la urmă, am trecut cu bine şi peste acel moment, spunându-le că autorităţile din România vor avea grijă să răsplătească cum se cuvine performanţa.
- Şi cum a fost răsplătită?
- Vreau să vă spun un lucru interesant. Cum diurna pe cele trei zile petrecute în Spania era de nouă dolari şi jucătorii, care erau însoţiţi de soţii, doreau să cumpere diferite cadouri, l-am rugat pe Valentin Ceauşescu să ne ajute să dăm băieţilor ceva bani în plus. Imediat după joc, Steaua a fost solicitată să participe la un turneu în Spania, participare recompensată cu 50.000 de dolari. Când am auzit acest lucru, l-am rugat pe Valentin Ceauşescu să solicite anticipat 10.000 de dolari pentru a le oferi băieţilor măcar 500 de dolari, lucru care s-a şi întâmplat.
- Acestui premiu i s-au adăugat şi alte recompense...
- După aceea am mai fost răsplătiţi cu 20.000 de lei de Federaţia Română de Fotbal, iar Ministerul Apărării ne mai promisese câte un ARO, pe care l-am primit după un an, cu vreo 120.000 de kilometri la bord. Erau bani pe vremea aceea, dar infinit mai puţin decât câştigă astăzi un fotbalist în Divizia A.
- Ce a însemnat Steaua pentru dumneavoastră?
- Eu am ajuns la Steaua la o vârstă fragedă (19 ani), imediat după ce am terminat liceul. Eram un copil amărât din Arad, care jucase la UTA de la 16 ani şi jumătate şi debutase deja şi în echipa naţională. Am avut nişte oferte de la Poli Timişoara, unde mi s-a dat şansa să urmez facultatea, dar am optat pentru performanţă şi m-am dus la Clubul Central al Armatei (CCA). Ulterior, am terminat şi facultatea, dar nu Politehnica, pentru că un fotbalist nu are timp să frecventeze cursurile, dacă doreşte performanţa, ci Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS). Faptul că am absolvit IEFS-ul m-a ajutat, deoarece imediat după ce mi-am încheiat cariera de jucător eram deja antrenor şi profesor de educaţie fizică. Chiar şi aşa, niciodată nu le-am cerut jucătorilor să-mi spună "domn profesor", pentru că nu m-am aflat la catedră niciodată. Eram antrenorul Emerich Jenei şi mi se adresau cu "nea Imi" şi nu cu "Mister", maestre şi alte cuvinte pompoase, des folosite astăzi.
- Mai aveţi contacte cu foştii elevi?
- Desigur. Ţin legătura cu majoritatea băieţilor. Cu Lăcătuş, Stoica, Bumbescu, Iovan, Piţurcă, Balint, Stângaciu, Duckadam. Ne face mare plăcere să ne revedem ori de câte ori avem prilejul.
- Ce părere aveţi despre faptul că "eroul de la Sevilla" se va număra printre candidaţii la Primăria Aradului?
- Îi doresc să reuşească. Dar nu prea îmi place că a ales să facă acest lucru. Este o chestie împinsă de la spate, un pic forţată. Să ştiţi însă că el are o situaţie financiară destul de grea şi, probabil, pentru asta a acceptat să candideze. Tot la fel de adevărat e că Duckadam este de o deschidere intelectuală deosebită şi poate fi un primar bun.
- Cum aţi caracteriza jocul de astăzi al Stelei?
- În general, Steaua are un joc aparte, moştenit de pe vremea CCA-ului, caracterizat prin tehnicitate, rapiditate şi elaborare. Jocul de astăzi practicat de stelişti se apropie de cel de atunci, dar valoarea echipei nu se poate compara cu ce a fost cândva. Poate că sunt subiectiv, dar am dreptul să fiu aşa, pentru că în acea vreme s-a câştigat Cupa Campionilor, pe când acum Steaua e pe locul doi în întrecerea internă, însă le doresc să câştige campionatul.



Comentarii
Nu există nici un comentariu.