Marcel Răducanu * Născut la Bucureşti, în 21 octombrie 1954 *A început fotbalul la vârsta de 7 ani la Steaua, unde a evoluat până în 1981. În perioada 1982-1988 a jucat la Borussia Dortmund, iar între 1988-1991, la FC Zurich * 2 titluri de campion şi două Cupe ale României cu Steaua * cel mai bun fotbalist român în anii 1979 şi 1980 * 250 de jocuri şi 90 de goluri marcate pentru gruparea "roş-albastră" * 167 de meciuri şi 31 de goluri în Bundesliga, la Borussia Dortmund * 80 de selecţii la reprezentativa de juniori şi 30 în cea de seniori a României. * în 1993 a absolvit Şcoala de Antrenori de la Koln * în 1994 înfiinţează o şcoală de fotbal la Dortmund care-i poartă numele. Unul dintre jucătorii emblematici ai fotbalului nostru, care, până la începutul deceniului opt, încânta microbiştii români prin uşurinţa cu care controla mingea şi prin plăcerea de a juca, se află de câteva zile în Bihor. Stabilit de peste 23 de ani în Germania, Marcel Răducanu, căci despre el este vorba, a ales să-şi petreacă Sărbătorile de Iarnă la Băile Felix, onorând astfel invitaţia bunului său prieten Marin Mitran, vicepreşedintele Olimpiei Salonta. Şi acum îl caracterizează aceeaşi boemie din perioada în care era jucător activ. "Îmi place viaţa, să mănânc, să mă distrez, dar şi să fac mişcare", a recunoscut fostul internaţional, care ne-a mai dezvăluit şi câteva episoade din cei 50 de ani de viaţă. Atras de Oradea - Ce v-a determinat să veniţi în Bihor? - Am mai fost aici în vara acestui an, mai precis în luna iulie, dar n-am putut să stau decât câteva zile. Acum, Marin Mitran, cu care m-am cunoscut în Germania, m-a invitat la Băile Felix. Vreau să rămân cel puţin două săptămâni, mai ales că voi participa şi la botezul fiului lui Marin. - Este pentru prima dată, după ce v-aţi stabilit în străinătate, când petreceţi sărbătorile în ţară? - Nu. Anul trecut am fost pe la mănăstirile din Moldova, iar Revelionul l-am făcut la Gura Humorului, în compania unor prieteni. Şi de această dată voi avea alături de mine prieteni atât din ţară, cât şi din străinătate. Din Germania vor veni Doru Plăviţu, fostul jucător al lui Poli Timişoara şi FC Olt, Johann Schuch, şi el fost component al lui Poli şi UMT, care a părăsit România în 1975 şi n-a mai fost de zece ani acasă. Vom fi un grup de aproximativ 20 de persoane. Sunt convins că ne vom distra bine, pentru că nicăieri nu e ca în ţara ta. Adulat în Germania, dezertor în România... - ...pe care totuşi, aţi părăsit-o în 1981 - Într-adevăr. S-a întâmplat pe 31 iulie, când eram cu echipa naţională într-un turneu prin Germania, în care jucasem cu Borussia Dortmund, Hannover, precum şi cu câteva echipe din eşaloane inferioare. Este o istorie lungă legată de rămânerea mea în străinătate, care se va regăsi în cartea pe care o voi scoate nu peste mult timp. Important este că Dumnezeu m-a ajutat să reuşesc. Pot spune că am prins ultimul tren, deoarece aveam atunci 27 de ani. Ideal era să plec mai repede, în 1979 sau 1980. - Care au fost motivele ce au stat la baza acelei decizii? - Am vrut să-mi dovedesc că pot face faţă şi în Occident. Apoi, am fost trist că nu mi s-a dat voie să joc cu naţionala pe Wembley, arenă despre care se spune că doar o dată în viaţă ai şansa să joci pe ea. Să nu credeţi însă că mi-a fost uşor, mai ales la început. În primul an chiar am vrut să mă întorc. Nu aveam familia, nu ştiam pe nimeni, dar am rezistat. Nu aveam de ales. În ţară am fost declarat dezertor, pentru că aveam gradul de ofiţer, fiind condamnat la cinci ani şi opt luni de închisoare. Îmi pare rău că nu am reuşit să salvez aproape nimic din camera mea plină cu trofee, medalii şi diplome, care mi-au fost confiscate. Singurul lucru ce mi-a rămas a fost cupa pentru cel mai bun jucător al unui turneu din Franţa, câştigată în 1980, în dauna lui Michel Platini. Jonglerii şi cu scrumiera - Pe seama transferului la Borussia Dortmund, circulă o poveste inedită. Cât este ea de adevărată? - A fost o chestie întâmplătoare. Eram la secretariatul clubului şi aşteptam să intru la preşedinte. În încăpere se mai aflau şi reprezentanţi ai televiziunilor. De plictiseală, am început să mă joc cu o scrumieră de 4-5 kilograme, pe care, la un moment dat, am aruncat-o în sus şi când să cadă am pus un stop de au rămas toţi gură cască. Mi s-a cerut să mai repet o dată faza, lucru care s-a şi întâmplat, devenind astfel şi mai cunoscut. Trebuie să spun că am fost primit nemaipomenit la echipă. Am avut şansa de a fi antrenat de Branko Zebec, un tehnician care mă aprecia foarte mult şi nu rata nici un prilej să spună când era vorba de remarcaţi că "jucătorul lui cel mai bun este cel suspendat"... - Pe cât timp? - Mi-a fost ridicat dreptul de joc pe 11 luni, deşi Borussia a insistat să plătească Stelei nişte bani pentru mine, dar şi să-mi permită să vin la echipa naţională. N-a fost posibil, însă, sub nici o formă. "Mai bine să te retragi în glorie" - Spre deosebire de perioada petrecută la Steaua, cu Borussia n-aţi avut parte de cine ştie ce performanţe... - Am avut neşansa ca în acea vreme Borussia Dortmund să se afle undeva pe la mijlocul clasamentului. Cea mai bună clasare a fost locul 4, care ne-a dat dreptul să jucăm în Cupa UEFA, dar am fost eliminaţi chiar în primul tur de Celtic Glasgow. Paradoxal, la un an după ce am plecat, în 1989, Borussia a câştigat Cupa Germaniei. - N-aţi regretat decizia luată? - Normal că mi-a părut rău, dar m-am gândit că, neavând o perspectivă acolo, mai bine plec de bună voie decât să mă dea ei afară, cu toate că mai aveam un an de contract. Decât să te fluiere şi să-ţi spună că eşti bătrân, mai bine să te retragi în glorie, chiar dacă lumea mă iubea. Şi aşa am ajuns la FC Zurich, unde, după trei ani, mi-am încheiat cariera de fotbalist profesionist. Am mai jucat apoi o sumedenie de meciuri demonstrative cu Beckenbauer, Overath sau Netzer, care ar fi făcut oricui mare plăcere. Şcoala de fotbal "Marcel Răducanu" - Cu ce se ocupă Marcel Răducanu în acest moment? - După ce în 1993 am absolvit Şcoala de Antrenori de la Koln, alături de Morten Olsen, Hans Peter Briegel şi alte nume mari ale fotbalului european, am deschis o şcoală de fotbal la Dortmund, în 1994, la iniţiativa unui prieten. La început, am pornit cu 15 copii, pentru ca acum să avem 80, cu vârste cuprinse între 6 şi 15 ani. Mai mulţi nu vreau, pentru că e greu să găseşti terenuri. Noroc că am găsit şi o sală de tenis de câmp, de dimensiuni mari, pe care am transformat-o în teren de fotbal cu gazon sintetic. Să ştiţi că după ce s-au retras Steffi Graf şi Boris Becker, tinerii din Germania nu mai sunt atât de atraşi de tenis. Din acest motiv, multe cluburi au dat faliment. - Care este statutul acestor jucători? - Copiii sunt legitimaţi la diferite cluburi, dar o dată sau de două ori pe săptămână, vin să-i pregătim suplimentar. Printre ei sunt şi doi români de 15 ani, stabiliţi la Fulda, care străbat aproximativ 300 de kilometri pentru a se antrena cu cei cinci tehnicieni, dintre care doi se ocupă de pregătirea portarilor. - Nu vă bate gândul să vă stabiliţi în ţară? - Cu toate că este o vorbă care spune că niciodată nu e prea târziu, parcă nu mai am ambiţia de a reveni şi a porni de la capăt la vârsta asta. Sunt aşa de bucuros că îmi merge bine şcoala, încât nu mă gândesc să mă întorc definitiv, ba chiar intenţionăm să mai deschidem una similară la Gelsenkirchen. N-am ce face. Trăiesc în Germania şi îl am alături şi pe băiatul cel mare în vârstă de 25 de ani, care mă ajută foarte mult. L-a vrut pe Aliuţă - Sunteţi la curent cu evenimentele din fotbalul românesc? - Nu prea. Am mult de lucru cu şcoala. La sfârşit să săptămână mai fac o mişcare cu colegii din echipa de old-boys a Borussiei Dortmund. Din această cauză mi-e greu să vorbesc despre acest subiect. Pot să vă spun că am fost trimis din Germania cu un impresar şi am văzut câteva meciuri din sezonul trecut. Unul, FC Naţional - Petrolul Ploieşti, a fost de groază. Aproape că am adormit aşa de spectaculos a fost. În schimb, mi-a plăcut jocul Steaua - Rapid. I-am remarcat pe Aliuţă şi Rădoi. Cu primul am şi vorbit să ne întâlnim a doua zi la hotel, dar n-a mai venit. Probabil, nu l-a lăsat Piţurcă. Borussia a manifestat interes şi pentru Rădoi, dar până la urmă nu s-a mai finalizat nimic. "Fotbaliştii români nu sunt serioşi" - De ce credeţi că fotbaliştilor români le este greu să se impună sau nu ajung să joace în Germania? - Din două motive. Primul, dar nu cel mai important, este că România nu face parte din Uniunea Europeană şi echipele nu pot folosi mai mult de doi jucători din afara uniunii. Celălalt este legat de mentalitate. Majoritatea antrenorilor din Germania spun că românii sunt fotbalişti foarte buni, dar nu sunt serioşi. Acolo se joacă un alt fotbal. Trebuie să lupţi mult, să alergi şi noi nu prea corespundem acestui stil de joc. Foarte puţini jucători au reuşit, excepţiile fiind Lupescu şi Munteanu.