În 1981, fostul internaţional român Marcel Răducanu (53 ani) a ales Germania în locul României comuniste, momentul "fugii" fiind la pauza unui meci în fosta Republică Federală Germană.
Până atunci, el evoluase timp de 9 sezoane la Steaua, formaţie cu care a câştigat două titluri de campion şi două Cupe ale României (229 de jocuri, 94 de goluri). La 27 de ani distanţă, Răducanu a povestit, într-un interviu publicat de site-ul derwesten.de, cum a decurs viaţa sa după acel moment, cu telefoane ascultate şi teama de Securitate, şi despre faptul că nu s-ar mai întoarce să trăiască în România.

Reporter: Domnule Răducanu, cum v-aţi apucat de fotbal?
Marcel Răducanu: Unchiul meu era deja un jucător de echipă naţională. El m-a adus la fotbal când aveam 7 ani şi m-a învăţat ce înseamnă să fii fotbalist profesionist. După vreo 10 ani am debutat în prima ligă din România şi, la scurt timp după aceea, am debutat şi în echipa naţională.

- Care a fost cel mai frumos moment trăit în tricoul echipei naţionale?
- În 1980 am înscris în preliminariile Campionatului European împotriva Angliei, la Bucureşti, golul de 1-1. 110.000 de spectatori m-au sărbătorit. A fost un sentiment de bucurie de nedescris.

- Ce rol juca fotbalul în România în anii '70 - '80?
- Unul foarte mare, enorm! Atunci nu exista altceva. În perioada dictaturii lui Nicolae Ceauşescu erau foarte puţine posibilităţi să te desfăşori, în afara sportului.

- Asta v-a ambiţionat şi mai tare?
- La început, nu. Când eram tânăr mă concentram doar la jocuri. Mai târziu am început să mă gândesc cum aş putea învinge prin fotbal structurile înguste. La şcoală nu am fost strălucit şi pentru că sportul avea o importanţă din ce în ce mai mare în viaţa mea. De aceea am avut şi probleme cu tatăl meu, el nu înţelegea dragostea mea pentru fotbal. "Du-te la muncă!", îmi striga. Dar nu l-am ascultat.

- Aţi avut dreptate şi aţi devenit un fotbalist renumit. V-aţi iertat tatăl?
- Da. A murit foarte tânăr, la 52 de ani. În acea zi aveam un meci şi mi-au spus abia după joc. Am fugit de la stadion acasă şi l-am vegheat timp de trei zile. Da, l-am iertat.

- Erau jocuri aranjate pentru echipa favorită a lui Ceauşescu?
- Da. Şi acum se mai întâmplă lucruri de acest gen, la mai mult de 18 ani de la moartea lui Ceauşescu. Aceasta este o problemă generală în fotbalul din estul Europei, în Bulgaria, Rusia sau Ucraina, dar acum cauzele sunt lăcomia şi corupţia.

- În 1981 v-aţi stabilit în Vest.
- Din punct de vedere sportiv, în România am trăit o perioadă grozavă, am fost de două ori cel mai bun fotbalist al anului. Nu am plecat pentru că îmi mergea rău. Voiam să îmi dovedesc mie şi celorlalţi că pot mai mult.

- Când aţi luat această decizie importantă?
- A fost la un meci pe Wembley. Eram în formă maximă şi voiam neapărat să joc. Totuşi, antrenorul m-a ţinut pe bancă. M-a trimis de trei ori la încălzire, dar nu m-a introdus în joc. Am fost foarte trist, am înjurat pe toată lumea şi am plâns. A fost o cruzime! După ce nici în următorul meci, în Ungaria, nu am fost folosit şi am plecat împreună cu un coechipier. Am plecat din hotel şi ne-am dus pe Insula Margaretelor. Acolo era discoteca Moulin Rouge, un club de noapte cu dansatoare.

- Vestul de aur...
- Aveam 25 de ani, dar aşa ceva nu văzusem niciodată. În acel stabiliment erau şi români, care erau stabiliţi în Ungaria sau Austria. Au venit la mine şi mi-au spus: "Te luăm cu noi şi apoi o să faci tu carieră!". Dar eu aveam familie şi am refuzat.

- Totuşi, dorinţa apăruse.
- Aşa este. Când m-am întors acasă m-am certat singur: "De ce nu ai plecat cu ei?"

- Câteva luni mai târziu s-a ivit o nouă ocazie, în cantonamentul din Nordrhein-Westfalen.
- Mi-a fost sortit să rămân în Germania. Este o poveste lungă, dar încerc să o spun pe scurt. Un prieten care trăia deja în Germania m-a căutat la un meci amical disputat în apropiere de Kassel. I-am spus că nu vreau să mă mai întorc în România. "Nicio problemă, Marcel", mi-a răspuns. "Poţi să rămâi la mine, la Hanovra. Te voi ajuta". Apoi am făcut un plan. La meciul cu Borussia Dortmund de pe Westfalenstadion trebuia să joc bine în prima repriză şi să trezesc interesul cluburilor germane. Apoi trebuia să simulez o accidentare şi să fiu schimbat.

- Şi la momentul potrivit să plecaţi de la stadion.
- Da. Mi-am pus un bandaj gros la genunchi şi m-am văitat de dureri, deşi nu aveam nimic. Dintr-o dată am rămas singur în vestiar. Mi-am luat geanta cu lucrurile şi am ieşit din stadion. Afară mă aştepta prietenul meu în maşină şi am plecat.

- Când şi-au dat seama că nu mai eraţi acolo?
- Imediat după meci. M-au căutat în stadion timp de patru ore, dar eu eram deja la Hanovra. Acolo am făcut o greşeală fatală. Mi-am sunat soţia şi i-am spus că am fugit. A plâns mult, m-a chemat înapoi, dar nu mai puteam, era prea târziu. Din păcate, convorbirea a fost interceptată de Securitate. Mi-au confiscat averea, casa, maşina, totul. Mi-am văzut mama abia după opt ani. În acea zi am plâns şi am râs, am râs şi am plâns în acelaşi timp!

- Există indicii că persoane care fugeau din ţara natală în Republica Democrată Germană erau ucise. V-aţi temut pentru viaţa dumneavoastră?
- La început, nu. Eram ascuns şi mă simţeam în siguranţă. Dar apoi a venit dorul de casă. Însă, cum am mai spus, nu aveam cale de întoarcere. Pentru că aveam grad militar, am fost considerat dezertor. Aşa că încercam să păstrez legătura prin telefon cu familia, deşi ştiam că sunt ascultat. Din când în când, Securitatea suna înapoi şi mi se spunea: "O să te prindem, criminalule!". Atunci mă temeam.

- La Dortmund aţi semnat după trei luni de la fugă un contract. Cum a fost la debut?
- A fost fantastic! Era un meci amical cu FC Bruges, am câştigat cu 2-0. Am fost primit foarte bine. Îmi găsisem o nouă casă.

- Cum au decurs lucrurile din punct de vedere sportiv?
- Am avut sprijinul antrenorului Branko Zebec. El mă văzuse deja în acea primă repriză la ultimul meu meci pentru România şi m-a vrut în echipă. Borussia avea nevoie de un conducător de joc, ştiau acest lucru şi coechipierii mei şi de aceea au făcut totul pentru ca eu să mă integrez cât mai bine. Avantajul meu a fost că avusesem la dispoziţie două luni pentru a mă obişnui cu ţara şi cu oamenii. În ziua de azi tinerii care vin din străinătate trebuie să funcţioneze imediat la capacitate maximă.

- În Germania v-aţi făcut prieteni noi, a trebuit să renunţaţi la cei din România.
- Da, din păcate. Eu am încercat să ţin legătura cu ei, dar mulţi îmi spuneau "Marcel, te rog să nu mai suni niciodată". Se temeau de probleme. Totuşi, eu nu plecasem în Germania ca să fac politică. Voiam doar să joc fotbal.

- V-aţi revăzut după 1989?
- Da. Înaintea Cupei Mondiale din 1990, din Italia, selecţionerul Emerich Ienei voia să mă aducă înapoi. Atunci eu jucam deja în Elveţia, la FC Zurich. Am mers la Munchen şi am jucat într-un meci amical între România şi Bayern Munchen. Acolo mi-am revăzut vechii prieteni. Din păcate, Gheorghe Hagi, noua stea a echipei, a fost împotriva selecţionării mele pentru că nu jucasem în preliminarii. Şi-a folosit dreptul de veto şi nu am mers cu ei în Italia. Păcat.

- Aţi mai jucat trei ani în Elveţia, iar apoi aţi deschis o şcoală de fotbal la Dortmund. V-aţi gândit să deveniţi antrenor?
- Bineînţeles. Dar am avut ghinionul ca în clasa de antrenori de la Federaţia Germană de Fotbal să-i am concurenţi pe Morten Olsen, Jurgen Rober şi Thomas Schaaf. Eu plecasem de trei ani din Bundesliga şi mi-a fost greu să fac faţă unei asemenea concurenţe. De aceea am înfiinţat propria mea şcoală de fotbal. Îmi face o foarte mare plăcere să lucrez cu copiii. În viitorul apropiat plănuiesc proiecte similare în România.

- Vă simţiţi acasă în România?
- Nu, acum nu. Merg cu plăcere una sau două săptămâni în România, dar atâta tot. Bucureştiul este o capitală cu trei milioane de locuitori. Acolo domnesc haosul şi corupţia. Pentru mine ar fi oribil să trăiesc acolo. Sunt deja de 27 de ani în Germania, am trăit aici mai mult de jumătate din viaţă şi am învăţat ordinea şi disciplina.