Viaţa pensionarilor români nu este, după cum bine ştim, una uşoară. Majoritatea celor care au lucrat zeci de ani sunt nevoiţi să îşi ducă viaţa de azi pe mâine, iar promisiunile conform cărora pensiile vor ajunge să poată oferi un nivel de trai decent, rămân doar atât, promisiuni. Până când lucrul acesta va deveni realitate, dacă va deveni vreodată, aceştia sunt puşi, în fiecare lună, în faţa unei reale probleme: împărţirea pensiei astfel încât banii să fie suficienţi pentru toate necesităţile zilnice: întreţinere, medicamente, facturile de telefon şi curent. În cazurile cele mai fericite, poate, mai rămân câteva sute de mii, pentru mâncare... Slalom printre cheltuieli Aurel P. din Oradea, este unul dintre miile de pensionari care au devenit adevăraţi strategi, aplicând în fiecare lună diverse planuri în încercarea de a se descurca cu pensia de aproape un milion şi jumătate pe care o are. "Într-o lună nu plătesc cablul, în cealaltă nu plătesc telefonul, şi am mereu restanţe la întreţinere pentru că, dacă le-aş plăti pe toate nu mi-ar mai rămâne nici o sută de mii pentru altceva. Pe perioada de iarnă când întreţinerea este foarte mare, abia îmi mai ajung banii de pâine" ne-a declarat bărbatul de 74 de ani. Acesta ne-a vizitat la redacţie pentru a ne împărtăşi problemele cu care se confruntă, în speranţa că acest segment al populaţiei din care face parte, va fi respectat şi ajutat aşa cum se cuvine de către cei cărora le stă în putinţă să facă lucrul acesta "Vreau să îi rog pe cei care ne tot promit pensii mai mari, să încerce să trăiască măcar într-o lună, cu câtă pensie am eu, şi vreau să le arăt celor care nu ştiu, ce înseamnă viaţa de pensionar în România. Probabil unii cred că ne plângem fără motiv, aşa că le propun să simtă pe propria lor piele, situaţia în care ne aflăm noi, pensionarii", a apreciat bărbatul. Acesta a continuat, precizând că a traversat, numeroase situaţii disperate, generate de dificultatăţile financiare. "Am încercat să mă duc la azil, măcar să am un acoperiş deasupra capului şi mâncare, dar nici acolo nu m-au primit pentru că am pensia prea mică" spune Aurel P. Deşi are doi băieţi stabiliţi în Cluj - Napoca, bărbatul trebuie să se descurce singur, fără nici un sprijin din partea lor. " Am divorţat de soţia mea când băieţii erau mici, ei mutându-se cu mama lor în Cluj. Mă vizitau foarte rar, dar, de câţiva ani nu i-am mai văzut. Nici la telefon nu prea vor să discute cu mine, aşa că nu am nici un sprijin. Locuiesc într-o garsonieră, şi am noroc cu vecinii mei care mă ajută din când în când cu ce pot", a mai spus interlocutorul nostru. "Nu vreau să-mi plângă lumea de milă!" Acest caz nu este cu siguranţă unicul în care bătrânii trăiesc uitaţi de familie, încercând să supravieţuiască. Cu toate că se confruntă cu această situaţie, Aurel P. nu a recurs la acte de cerşetorie, niciodată, dar doreşte în mod special să atragă, încă o dată, atenţia autorităţilor asupra existenţei pensionarilor şi a problemelor cu care aceştia se confruntă. "Nu vreau să îmi plângă lumea de milă. Vreau doar să ştie cei care ne dau aceste pensii mizere ce putem face noi cu ele. Ne chinuim de la o zi la alta fără să îi pese nimănui. Se prea poate ca, dacă toţi pensionarii şi-ar "lua inima în dinţi" să atragă atenţia autorităţilor, cu privire la viaţa celor de vârsta a III-a, s-ar schimba ceva. Sper ca, măcar acum, când ne dorim atât de mult să intrăm în Europa, cineva să se gândească şi la noi", ne-a declarat Aurel P., cu nădejdea în suflet că, într-adevăr, va ajunge şi ziua în care pensionarii români îşi vor putea trăi în linişte anii bătrâneţii, fără să fie nevoiţi să renunţe la medicamente pentru a avea mâncare, sau la mâncare pentru a plăti întreţinerea, aşa cum marea majoritate o fac acum. Şi, pe bună dreptate, toate acestea pot constitui o bună temă de meditaţie a celor cărora le stă în putinţă să schimbe ceva, cum este posibil ca o societate să-şi lase bătrânii fără siguranţa zilei de mâine, sau şi mai grav, chiar pe drumuri!...