Îi stăruia în minte cele spuse de clinician, că este purtătorul genei mamei sale, singura şansă de revenire la normalitate fiind schimbarea totală a regimului de viaţă, dublat de un optimism debordant. Medicaţia o va introduce doar după o nouă evaluare a stării sănătăţii sale. Adrian mai aflase că mama sa, fire colerică, a refuzat orice ajutor medical, tratându-şi afecţiunea prin pictură. A pictat nenumărate tablouri moderne, tema esenţială fiind trăirile ei sufleteşti. Cei doi copii o priveau fascinaţi, când ea picta, neînţelegând însă desenele colorate care apăreau pe pânze. Mama încerca să le explice semnificaţia fiecărei linii sau puncte colorate, nereuşind însă să le trezească interesul. Nu-l înţelesese niciodată însă pe Sebastian, fratele mai mic, când acesta îi mărturisea, seara la culcare, că mama lor are o privire de veveriţă hăituită. După mulţi ani de la decesul mamei lor, Adrian, discutând cu un amic, medic şi el, aflase că privirea-i hăituită se datora nesiguranţei fiinţei sale, a faptului că nimeni nu a încurajat-o să aibă încredere în forţele-i proprii, tratată fiind ca o fiinţă fragilă, care are nevoie de grijă permanentă.

Regrete târzii

Aşezaţi la casele lor, fiecare cu câte doi copii, Adrian şi Sebastian dezbăteau pe toate feţele, ca neurochirurg şi biolog, evoluţia şi transmiterea genetică a maladiei mamei lor. Neurochirurgul, după ce studiase îndelung etiologia bolii, susţinea că aceasta se transmite până la a treia generaţie, lanţul fiind rupt la ei, mama lor fiind din a doua generaţie. Se bucurau că nu vor transmite genetic boala copiilor lor, regretau enorm însă că şi-au internat mama la un centru social pentru bătrâni, smulgând-o din paradisul grădinei de flori în care-i plăcea să picteze. Singura mulţumire pe care o aveau era faptul că au vegheat la patul ei în permanenţă în ultima săptămână de suferinţă. Mama lor nu-şi acceptase nurorile niciodată, le catalogase de la început "femei uşoare", care vor distruge familia. Fiind foarte puţin acasă, cei doi fii aflau doar seara întâmplările de peste zi, vinovată întotdeauna fiind desemnată Cerasela, mama lor. Foarte curios era faptul că nepoţeii îi luau mereu apărarea bunicii, pârându-şi pe rând mamele care nu o lăsau să picteze, ascunzându-i ba şevaletul, ba vopselele. Şi atunci bunica plângea cu lacrimi mari, nepoţeii venindu-i în poală pentru a o linişti. Răsplata era dulce: îmbrăţişări tandre, mulţi pupici, câte o carte, o jucărie, o pereche de şosete, fular sau altă îmbrăcăminte, scoase din cutia cu surprize a Ceraselei. Nurorile se apropiaseră de Bogdan, socrul lor, care o considera pe mama copiilor lui o femeie cultă, stilată, foarte talentată, dar ruptă total de realitate, tratând-o ca pe o fiinţă slabă. O tachina deseori că nu-şi vinde tablourile pentru a se îmbogăţi. Răspunsul Ceraselei era acelaşi: "nu banii aduc fericirea, sufletul, bunătatea şi înţelegerea fiindu-le superioare".

Bogăţia nesperată

Trecând prin oraşul copilăriei lor, Adrian şi Sebastian, împreună cu tatăl lor, au primit vizita unui fost coleg de liceu al lui Bogdan, patronul unor galerii de artă, pornit într-un periplu de promovare de noi talente în pictură. Sebastian, cel mai sensibil dintre bărbaţii familiei, l-a invitat pe oaspete în camera cu tablourile mamei lor. Văzându-le, Klaus a fost foarte impresionat, achiziţionând în prima fază jumătate dintre ele, cu promisiunea revenirii după celelalte. Expunându-le, tablourile s-au vândut ca pâinea caldă, încasările depăşind orice speranţă. Toată lumea era interesată de tablourile noi din galeria abia inaugurată. Klaus a revenit după celelalte tablouri, acordându-le un bonus suplimentar la preţul de achiziţie. Bogdan era foarte mulţumit şi, pentru prima oară în viaţă, s-a simţit ca un ticălos în faţa memoriei soţiei sale, pe care n-a înţeles-o şi nici n-a dorit să o înţeleagă vreodată, uitând s-o înconjoare cu tandreţe şi iubire, acum fiind prea târziu. Mergea zilnic la cimitir, cu florile proaspete dragi ei, cerându-i mereu iertare...

Împlinirea visului

S-a închis în sine, devenind taciturn, doar Bianca, unica nepoată, care moştenise frumuseţea, înţelepciunea şi talentul Ceraselei, îi descreţea fruntea. A îndrumat-o şi susţinut-o financiar până la terminarea studiilor de arte plastice. La terminarea studiilor, Bianca i-a mărturisit bunicului că Cerasela şi-a dorit întotdeauna ca ea să o urmeze în carieră, considerând că îi înţelege trăirile sufleteşti. Aşa s-a întâmplat. Bianca era frumoasă, talentată şi omenoasă. Când ea s-a căsătorit, Bogdan tremura ca la analizele medicale să nu i se descopere vreo boală. Toate analizele ieşiseră bune, aşa că familia era fericită. Cerasela putea să fie mulţumită şi ea, visul i se împlinise. Învinsese teama veşnică din suflet prin frumos, transmiţându-le din etern puterea regenerării din propriile lor fiinţe, aşa precum nu o făcuse ea pe perioada vieţii.