Invaliditatea, mai degrabă o problemă socială decât una medicală
Mutilaţi sufleteşte, aroganţi şi dispreţuitori faţă de cei mai slabi decât noi, dornici să le demonstrăm că le suntem superiori, ne transformăm, noi înşine, în nişte handicapaţi, neputincioşi să trecem peste clişeele şi barierele prejudecăţilor cărora le-am căzut sclavi. De aceea, cea mai înjositoare insultă este să te adresezi cuiva "mă` handicapatule", o expresie ce denotă teama de a ne identifica cu o astfel de persoană.
Cinismul unor guvernanţi
Trăim într-o lume în care instinctele de supravieţuire ne domină, şi, aşa cum cele mai puternice animale le vânează pe cele mai slabe, şi noi le "devorăm" acestor bătuţi de soartă ultimele fărâme de demnitate umană. Izolarea între patru pereţi, privirile dispreţuitore sau pline de compasiune pe care le adresăm celui din căruciorul cu rotile sunt susţinute de indiferenţa guvernanţilor. Deşi cadrul legislativ este suficient de generos, din scaunul cu rotile şi din spatele ochelarilor fumurii, persoanele cu dizabilităţi asistă la încălcarea flagrantă a drepturilor lor.
Nu este zi în care să nu le amintim cât de neputincioşi sunt. O groapă, o bordură, nişte trepte sunt "fleacuri" ce devin barierele peste care o persoană în căruciorul cu rotile singură nu poate sări. Guvernanţii generoşi le-au oferit chiar gratuităţi pe mijloacele de transport în comun. Încercaţi, însă, să urcaţi într-un tramvai OTL într-un scaun cu rotile sau cu cârje. Poate că, de anul viitor, şansele ca aceste persoane să se bucure de facilitatea respectivă vor creşte, ţinând cont că toate regiile de transport în comun au obligaţia să achiziţioneze mijloace de transport special adaptate pentru accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
Un dialog al surzilor
Oricum, dacă ar vrea să se plângă de faptul că drepturile lor sunt încălcate fără nici o remuşcare, nu prea ar avea cum. Să ajungi, practic, până la birourile şefilor instituţiilor publice, situate la etaj, este un deziderat imposibil de atins, având în vedere că nu există nici o cale de acces (lift, scări rulante), iar puternicii zilei nu prea se coboară la nivelul celor umili. Dacă legile prevăd amenajarea unor rampe de acces nu înseamnă că această prevedere şi trebuie respectată atâta timp cât nu există termene şi nici măsuri de constrângere a celor care nu se obosesc să construiască o rampă la clădire. Nu fac excepţii nici instituţiile publice, care manifestă faţă de această problemă mult mai multă indolenţă.
OUG 102/1999 prevede o seamă de drepturi, menite să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale acestor oameni, şi care denotă încă o dată cinismul unora: pentru nevăzători cu handicap (doar - n.n.) grav se acordă scutire de plata taxei pentru abonamentul electric, de parcă lumina le-ar aduce vreun beneficiu, la fel cum şi surzii ar trebui să se bucure de acea facilitate care priveşte prioritatea la instalarea telefonului. S-au împlinit patru ani de când limbajul mimico-gestual şi limbajul specific al persoanei cu hipoacuzie sunt recunoscute oficial. Dar la ce folos? Interpreţii autorizaţi, care ar trebui să asigure, în instituţiile publice, comunicarea cu persoanele ce au deficienţe de auz, nu şi-au găsit nici până azi locul în organigrama nici uneia dintre aceste instituţii.
Ignoranţa şi cerşitul, încurajate de societate
Accesul la educaţie, garantat de Constituţie, este mai degrabă o vorbă în vânt. Unităţile de învăţământ, începând cu grădiniţele şi terminând cu universităţile, sunt nişte bastioane greu de cucerit. Lipsa rampelor de acces în aceste unităţi de învăţământ, a balustradelor, a mobilierului neadaptat pentru deficienţa fizică a elevului, toaletele inaccesibile fac ca dreptul la educaţie să le fie îngrădit. Nu mai vorbim de şansele celor care sunt nedeplasabili. Dar, dincolo de toate acestea, e nevoie de un personal calificat să asigure educaţia colectivului, să demonteze barierele psihologice ale unor părinţi care refuză ca odraslele lor să înveţe alături de nişte copii diferiţi de ai lor.
Invaliditatea este mai mult o boală socială decât una medicală şi se reflectă mai ales în şansele persoanelor cu dizabilităţi în a-şi câştiga independenţa financiară prin muncă. Din totalul de peste 370.000 adulţi cu dizabilităţi, doar 12.000 dintre ei sunt încadraţi în muncă. Pentru patroni nu reprezintă nici o atracţie o astfel de mână de lucru. În acelaşi timp, ei au ajuns să fie exploataţi de patroni, care, speculând cadrul legislativ, le oferă doar salariul minim pe economie, adică exact suma cu care statul vine să-l stimuleze pe angajator pentru că a oferit celui cu dizabilităţi un loc de muncă. Deoarece cheltuielile cu transportul pâna la locul de muncă sunt foarte mari, mulţi dintre ei preferă să stea acasă.
Prejudecăţi greu de demontat
Bihorul ocupă locul trei pe ţară ca număr de persoane cu handicap. Din cele 14.361 de persoane cu handicap, peste 1200 sunt copii. La nivel local, funcţionează mai multe fundaţii ce s-au reunit sub sigla SUPHAR (Societatea Umbrela a Persoanelor cu Handicap Locomotor Asociate din România). Cei 3.800 de membri sunt înscrişi în 15 fundaţii şi asociaţii ce au ca obiectiv asigurarea de servicii socio-medicale oferirea unui cadru în care aceste persoane să reuşească să comunice şi a unui sprijin pentru integrarea lor în societate. În 2003, Anul European al Persoanelor cu Dizabilităţi, Confederaţia Caritas România a desfăşurat o amplă campanie intitulată: "Nu mă închide! Acordă-mi o şansă", menită să sensibilizeze comunitatea locală despre dorinţa acestor persoane de a fi acceptate în societate şi de a demonstra că dincolo de această faţadă a handicapului se găsesc nişte oameni cu o capacitate extraordinară de afecţiune. Prin Programul BACH - Biroul de Consiliere a Persoanelor cu Handicap - a fost iniţiat un studiu privind imaginea persoanei cu handicap din liceu. În total, au fost aplicate 2.163 de chestionare în mai multe licee şi şcoli profesionale din 13 oraşe din ţară. Rezultatele chestionarelor evidenţiază că, în concepţia majorităţii elevilor, inaccesibilitatea acestor persoane în spaţiul public nu este văzută ca o problemă, persoanele cu dizabilităţi fiind privite cu compasiune. Totuşi, o oarecare rază de lumină în mentalitatea tinerilor se întrevede, ei considerând că aceste categorii de persoane au un potenţial ca fiecare alt om. Ceea ce se reflectă în faptul că 50% dintre cei intervievaţi au răspuns afirmativ la întrebarea dacă ar lucra ca voluntari pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
O zi de sărbătoare şi pentru ei
Chiar dacă în ultimul an nu s-au înregistrat schimbări majore în condiţia de persoană stigmatizată de societate, iar şansele să se facă ceva în viitorul apropiat sunt minime, azi se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Persoanelor cu Handicap. Cu acest prilej, la sediul Fundaţiei de Scleroză Multiplă, din strada Buzăului, se va organiza o ceremonie pentru a marca acest eveniment. "Trebuie ca cei din jurul nostru să-şi schimbe mentalitatea, totul e o problemă de conştiinţă. Societatea, în general, comunitatea locală, în particular, trebuie să împartă responsabilităţile cu ONG-urile, să înveţe să gestioneze şi să soluţioneze problemele de integrare a persoanelor cu dizabilităţi, deoarece nu suntem atât de bogaţi să ne permitem să neglijăm potenţialul a 10% din semenii noştri", ne-a declarat Ovidiu Lupiţiu, preşedintele SUPHAR.



Comentarii
Nu există nici un comentariu.