Lipsa de apă la rădăcina plantelor îşi arată efectul tragic prin subdezvoltarea culturilor semănate în toamna anului 2006 şi o slabă răsărire a semănăturilor din această primăvară. Altădată, în judeţul Bihor, de lipseau precipitaţiile, se intervenea cu irigaţii de la surse de apă amenajate în acest scop. Pe mii de hectare, cu nişte cheltuieli enorme, s-au săpat şi amenajat canale de irigaţii, s-au instalat staţii de pompare a apei cu debite extraordinar de mari, pentru menţinerea permanentă a umezelii solului. Aspersoarele lucrau şi noaptea pentru ca plantele din culturile de câmp sau din legumicultură, precum şi plantaţiile tinere de pomi şi viţă-de-vie să nu sufere din cauza lipsei de precipitaţii. După 1989, la noi ca la nimeni, amenajările pentru irigaţiile din agricultură s-au distrus. Staţiile de pompare a apei din Crişuri, din acumulări de apă sau din văi şi alte surse mai mici sau mai mari au fost dezafectate, motoarele s-au vândut pe bani de nimica, conductele metalice, până şi dalele din beton de pe talazurile rigolelor şi canalelor de irigaţii, s-au furat. Parcă a fost un blestem, cum spunea un vechi specialist în irigaţii, ing. I. Nica, care a lucrat nu mai puţin de 40 de ani în acest domeniu. Chiar dacă s-a aplicat Legea 18/1991 a Fondului Funciar, ea nu a prevăzut şi distrugerea sistemelor de irigaţii, dimpotrivă, în lege, s-a stipulat, în mod expres, protejarea lucrărilor de irigaţii, dar nu s-a respectat. Dacă omul nu poate interveni pentru a contracara efectele unei secete prelungite, cum se întâmplă şi în această primăvară, şi probabil seceta va fi şi în vara acestui an, agricultura noastră este la pământ. În lipsa producţiilor autohtone de cereale, legume şi fructe, suntem obligaţi să cumpărăm din import mai mult de 80% din necesarul de legume şi fructe. Cumpărătorul, cetăţeanul de rând, în loc să consume roşii proaspete din cultura internă de legume, de la producătorii autohtoni, consumă roşii cu miez aspru, ca de cauciuc, din Turcia sau de pe alte meleaguri, la preţuri exorbitante. Cheltuim miliarde pentru a aduce mărfuri din import, din cauza sărăciei din agricultura românească. E dureros, mai ales pentru oamenii săraci, pentru cei 6 milioane de pensionari, care suportă cu stoicism scumpirile fără noimă, pentru că lipsesc produsele autohtone de pe piaţă, din cauza insuficientei preocupări pentru irigarea culturilor. Odinioară, în cadrul Direcţiei Agricole Judeţene, funcţiona un compartiment de specialişti agricoli, care răspundeau de irigaţii. Era o evidenţă strictă cu astfel de reţele, cu staţiile de pompare a apei spre canale şi agregate de aspersiune. Se ţineau cursuri de instruire a personalului de execuţie pentru mânuirea aripilor de ploaie, să nu rămână în razele de activitate a aspersoarelor nici un petec de pământ neudat, şi pentru întreţinerea utilajelor din dotare, care acum nu mai sunt nicăieri, decât în arhivele Direcţiei de resort. Niciodată nu s-a auzit, după 89, ca în Guvern să se pună problema redresării reţelelor de irigaţii în Bihor. Atunci cum să avem producţii performante. Vorba proverbului românesc de mare înţelepciune: "Dumnezeu dă, dar nu bagă în sac". Nici reprezentanţii Guvernului în teritoriu şi nici partidele care s-au perindat la putere nu au acordat atenţie redresării lucrărilor de irigaţii în judeţul Bihor. Au minimalizat această pârghie foarte importantă de salvare a recoltelor în caz de secetă.